Iata scrisoarea unui suflet aproape pierdut! Este un strigat de ajutor! Copilaria e fundatia pe care mai apoi noi ne construim personalitatea! Daca avem norocul sa gasim oameni si iubiri care sa ne sprijine (la propriu si la figurat!) numai atunci nu suntem daramati cu totul! Cititi cata biciuire tacuta a putut suporta un suflet de femeie! Si ca ea am mai intalnit cazuri. In cazul de fata eliberarea de marea trauma e moartea! Toti suntem daramati cand ne mor mamele, o literatura intreaga scrie durerea asta unica si nu stim o viata, cum sa ne oblojim rana mereu proaspata a mortii unui parinte! M-a daramat suferinta acestei femei pe care am incurajat-o sa se desprinda de copilaria, in cazul ei dureroasa - incercand sa-i scrie celei care a ranit-o cel mai mult prezenta scrisoare! Este unica ei zbatere... pentru ca, dupa cum spune si ea, n-a avut niciodata aripi, decat in gand, acum, paradoxal, odata cu moartea mamei sale! Si-a dat singura nastere la propria viata! Eu,ca psiholog, nu am facut decat sa-i incurajez dorinta ei de a invata iertarea si de a incerca sa se iubeasca mai intai pe sine. Cu acordul ei, aceasta scrisoare are tot dreptul sa ajunga la voi - acest lucru face parte din ceea ce ne pregatim cu totii sa-i oferim, intelegerea si dragostea de care n-a avut parte! Cred ca e un unic caz acesta! Moartea sa nasca un om... Scrieti-i un gand, nici nu stii cat sens ii poate da iubirea voastra si litera cu care scrieti! Psiholog Daniela Parvu, psihologdana@yahoo.com Scrisoare mamei mele! N-am putut niciodata sa-ti spun ce voiam sa spun! Ori ai fi zis ca-s prostii sau simplu, n-aveai niciodata timp pentru mine! Acum am nevoie sa strig lumii ca ai murit! E o eliberare si nu o durere! N-am fost niciodata fata ta, eu din cand in cand, voind sa te bucur mereu, te-am considerat mama! Am crezut ca moartea poate ierta totul! Iata ca... ma doare, dar nu pot sa spun ca te-am iertat! Probabil ar trebui sa ma nasc inca odata ca sa pot face acest lucru! Cuvantul MAMA e un fel de calcaiul lui AHILE pentru mine! E dureros, e mai dureros sa o ai si sa fii pentru ea, o straina... N-am simtit niciodata dragostea ta, uneori ma amageam spunandu-mi seara la culcare, plangand cu ochii in tavan. Cat imi doream sa mor, sa inchid ochii si sa nu ma mai trezesc! Alteori te purtai cu mine atat de rau incat ma simteam numai o sluga buna de munca. Nici astazi nu stiu cum, copil fiind, nu mi-am luat zilele! Iti amintesti mama, (vezi,eu iti spun mama!) cum imi zdrobeai cu satarul de snitele degetele pentru ca greseam si eu putin la teme? Ma inchideai in casa ca sa nu vorbesc cu nimeni, sa nu am prieteni, la scoala radeau toti colegii de paltonul meu vechi si n-am indraznit sa suflu niciodata o vorba! M-ai fi schingiuit, nu alta, daca pentru lucruri minore ma bateai pana ma udai cu apa! Si nici nu stiam de ce! Erai mereu nervoasa: pentru ca tata nu venea cu zilele si umbla cu alte femei, pentru ca nu aveam bani, pentru ca imi lasam papucii nu stiu cum la intrare! Mi-ai spus, TU, vreodata in viata ta "te iubesc fata mea"!? M-ai iubit tu in felul tau - mi-am spus, tot eu copilul intelegator care stia sa ierte mereu! 1001 de lucruri ma puteau duce la pierire, ma puteam omori de tot atatea ori... Dar eu descoperisem poezia care ma adoptase si-n numele ei nu voiam sa renunt la viata! Iubeam tot ce era frumos, iubeam toamna, iubeam primavara, pentru plopul casei eu nu voiam sa mor. Mi-as fi tradat singurul prieten. Cautam un firicel de iubire in ochii celor cu care mai scapam uneori. Eu invatasem sa nu pot iubi! Si cautam iubirea! Am vazut cum te-au pus in pamant si am simtit ca de maine voi fi libera, insa ma apasa existenta ta mai mult decat moartea! E un adevar! Asta gandeam si plangeam pentru ca ma durea viata mea de pana atunci. Am sperat parca o mie de ani ca intr-o zi o sa-ti dai seama de neputinta ta de a iubi, de a spune un cuvant bun si frumos cum am sperat mereu. Au trecut PESTE 3 DECENII DIN VIATA MEA si "ma dori" tot mai mult! Astazi, chiar daca nu ma mai taie nimeni, curge sange mult! Am trait sub tancul greu al ocarilor si-al neincrederii. Te temeai mereu sa nu fug cu cineva, sa nu cumva sa nu intru fecioara in biserica. M-ai umilit cat se putea si fara nici o ocazie in timp ce eu iti scriam poezii DE DRAGOSTE! Drept rasplata tu le aruncai si ma-nchideai in casa! Toata viata mi-a fost frica de tine! Eram un copil sensibil, curat, insa tu ma invinovateai intotdeauna pentru cate ceva. Mi-ai terfelit personalitatea, mama! Daca as fi stiu ca moartea mea te-ar fi miscat m-as fi omorat ca sa-ntelegi! Am trait ca sa-mi explic in viata asta de ce n-am fost un copil iubit! Era o lupta imensa sa ma apropii de tine, imi promiteai ca daca iau coronita la scoala ma lasi in excursie si nu te-ai tinut de cuvant niciodata! Ce-ai avut cu mine mama de m-ai ranit atat, lasandu-ma sa ma tarai in lumea asta si azi, cautand dragostea. La 22 de ani am plecat de acasa voind sa ma marit! Nu iubeam, cine sa ma-nvete ce-nseamna iubirea!? Era singura mea sansa sa ma salvez: sa plec de-acasa! Sa scap de teroare, de frica. Eram salbatica si spuneam ca-l iubesc, numai sa ma vad la casa mea! Mi-a trebuit 5 ani sa ma trezesc din cosmar, nu mai venea nimeni sa-mi spuna ce sa fac, nu ma mai lovea nimeni (dar stateam la panda!). Sotul meu, care imi saruta mana si-mi aducea flori, era privit de mine ca un ciudat! Foarte tarziu am inteles ca... asa pot fi oamenii. Ca exista dragoste. Stateam la panda speriata. Cineva imi vorbea frumos. Stateam la panda. Eram speriata. Ma gandeam in sinea mea "Oare nu ma pocneste?". Apoi mi-am impartasit poezia si iubirea celor din jurul meu. Cercul cel stramt se largise. Sotul meu era un inger, un dragut. O tona de rabdare a avut cu mine! Orice apropiere de mine eu o codificam ca pe un abuz! Numai ca eram destul de mare si vedeam diferenta. El imi spunea mereu ca ceea ce simte el se numeste dragoste! Priveam muta de admiratie, simteam ca am ajuns in tara unde voiam sa ajung, in tara unde, cand eram copil spuneam ca mi s-a ratacit iubirea! Si m-am indragostit de sotul meu. Si-l iubeam mai mult decat pe mine! Ma imbratisa mereu si eu simteam acest sentiment cel mai rotund si minunat. Dar pe mine nu ma iubeam deloc! Toata viata AM FOST o natanga, care-si baga nasul in carti si caiete si plangea din orice! Stateam duminica-n casa cu nasul lipit de geam si-mi curgeau lacrimile pe geam. Visam ca va veni odata cineva sa ma salveze de aici! Am ales sa traiesc si sa-mi iubesc toamnele, sa scriu si sa tulbur sufletele. Eu am venit pe pamant sa-mi intalnesc iubirea si sa-ndur calvarul de a te simti orfan in propria familie! E dureros sa stii ca ai parinti si ei de fapt sa nu fie decat fizic. Mama, ce sa-ti mai spun, e dureros sa-ti spun acum ca nu pot sa te iert. NU INCA. Inca ma doare ce n-ai putut sa-mi arati, mi-ai inchis toate drumurile, toate portile. Dar eu le-am pastrat deschise in sufletul meu! Imi spuneam mereu ca daca vreau sa ma bucur de viata, nimeni nu ma poate opri! Aveam credinta ca eu pot sa fac oamenii fericiti, ca eu am la mine forte extraordinare de-a renaste ce-i frumos si pierdut in oameni! Mama, am crezut ca e o pedeapsa moartea, ca eu nu ma voi considera o vesnicie invinsa, ca trebuie sa-mi salvez cumva sufletul timorat si trist! Cu timpul as fi inteles, daca faceai cel mai mic gest de dragoste, ca meriti un loc in sufletul meu! Acum chiar nu se mai poate! Am suferit atat de mult incat si locul s-a ocupat! Imi pare rau ca-ti spun asta, am obosit sa cred ca tu mi-ai dat viata! Care viata, mama. Ca m-ai nascut, ti-am multumit in fiecare zi a vietii tale! Cand ai inchis ochii ti-ai cerut iertare de la cei din jur, n-am putut spune da nici atunci! Lasa-mi in vis un mesaj de dragoste, eu stiu ce e acum dragostea. POATE INVETI SI TU, ACOLO, timpul o sa ma-nvete incet sa-mi vindec (nu sa-mi ascund) ranile, si pe crucea ta va urca iedera pana la cer! Nu trebuie sa-ti ceri iertare, mama mea, voi sti eu foarte bine cand VIATA-mi va spune ce trebuie sa fac. Oare moartea poate ingropa ura!? Ura ta, mama! Nimic din ce eram nu-ti placea, nimic din ce faceam nu era bun. Acum ma simt libera si nu dau pe nimic ceea ce simt acum! Nu te-am mintit niciodata, mama, asta sunt eu! Nu e oare creatia ta asta? Oricum, de nicio parte nu mai putem schimba ceva! Sa te odihnesti in pace, eu mai caut in continuare forme ale iubirii! Mi-e mila de tine, mama! Poate-ntr-o zi, daca o sa simt, o sa-ti scriu si despre iertare, poate cand voi uita de durere. Nu stiu cand! Ca durere ai pus in mine si nu dragoste!
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: