Stateam nemiscata la 2 metri de canapeua unde dormea tatal meu, cu ochii in lacrimi atintiti la el chipul sau hidos de atata bautura.
In doar o fractiune de secunda simteam cum sunt infascata de mana stanga cu o forta imensa, simteam ca sta sa mi se smulga din umar. Simteam covorul cum imi frige piciorul drept prin frecarea plasticelor din el si pantalonii de trening pe care ii purtam. Tatal meu ma tara pe jos pana in mijlocul sufrageriei, si imitand un sut cu mingea sprea poarta unui adversar la fotbal imi lovi abdomenul in timp ce eram cazuta pe o parte. Mi-a adresat cuvintele pe care nu le pot reproduce aici din respect pentru cele care citesc, tipand la mine: - Cine te crezi tu sa ma faci sa ma ingrijorez? Nu-i deajuns ca te las sa te plimbi cu mama ta? Trebuie sa mai si umblii pe strazi de nebuna in loc sa faci ce trebuia sa faci? Spunea toate astea urland si gafaind de oboseala loviturilor pe care mi le atribuia in timp ce in continuare eram intinsa pe covor mai mult lesinata de durere. Nu puteam decat sa tip cat ma tinea gura sa ma ierte ca nu am vrut. - Sa te iert??? Am sa te omor!!! Ma ridica apoi de jos, si, de parca nu erau de ajuns loviturile cu piciorul in abdomenui copilului de 7 ani tavalit pe jos, incepu sa imi articuleze si cateva lovituri de cureaua pregatita cu putin timp sa adoarma peste spate si fund. Simteam acele lovituri pana in mijlocul corpului, in interiorul sau, nu ma mai puteam controla si simteam cum urina mi se scurge pe cracii pantalonilor pana jos. Nu mai simteam usturimea loviturilor de curea ci fierbanteala urinei prelinse pe picioare. Dupa ultimul dos de palma primit peste fata, am cazut in acelasi loc unde ma tarase tatal meu si am ramas acolo, in propria-mi urina, icnind de durere.” Scriu aceste randuri cu un gust mai amar ca pelinul. Este doar una din bataile pe care le-am primit de la tatal meu. Este prima din lungul sir de corectii primite. Nu am cuvinte sa explic prin ce traume fizice si psihice am trecut, pot doar sa le revad, sa le retraiesc, nu le pot uita. Dupa ce m-am casatorit a mai incercat sa ridice mana la mine, dar intotdeuna mi-a zis ca ii este frica de sotul meu. Acum este pe moarte, are cancer pulmonar. Dumnezeu a fost cel care l-a pedepsit, nu l-am blestemat niciodata, desi dupa ce ma batea imi doarem sa il vad mort. Imi pare rau acum ca trece prin ce trece, dar asta i-a fost soarta. Macar sa fie mandru ca are un copil model!!! Am terminat scolile cu note maxime, m-am casatorit cu un barbat exemplar cu care am ajuns sa fim pe picoarele noastre prin propriile noastre forte, nu am calcat niciodata stramb, nici inainte de casnicie si nici dupa. Sunt fericita in viata si cred ca merit. Claudia
Spune-ti parerea!