Poveste unei urate

Am participat la un grup si am fost absolut socata de faptul ca multe participante declarau nonsalant ca ele nu au hobbyuri, nu exista activitati care sa le faca placere in mod deosebit (exceptand shoppingul, evident, sau calatoriile) si nu puteau sa numeasca o carte care le-a impresionat. Acum sunt putin rautacioasa, dar este o realitate. Eu am incercat sa valorific uratenia si sper ca voi dovedi intr-un viitor apropiat ca se poate reusi chiar si asa, chiar daca este promovata puternic frumusetea. Pe unii neajunsurile, indiferent de ce natura, ii doboara si ii mistuie, pe altii insa ii fac mai puternici si ii mobilizeaza. Am avut primul preieten acum un an, aveam pe atunci 26 de ani si el 19, insa dupa prima experienta nu am mai reusit sa comunic cu el, m-a respins si m-a facut inca odata sa realizez ca da: frumusetea conteaza!

Nu mi se mai pare crud sa fiu judecata dupa acest criteriu. Este corect asa, sunt ceea ce sunt si nu am nevoie sa fiu mintita. Ma bucur cand sunt apreciata pentru calitatile mele, cand oamenii reusesc sa ma aprecieze si pentru ceea ce fac, insa cu conditia de a fi acceptata exact asa cum sunt: urata si matura, o persoana cu calitati si defecte, ca oricare alta. Mi se par ipocriti oamenii care spun, pretind ei din politete, ca nu sunt chiar atat de urata, nu ma simt mai bine asa. Si de cele mai multe ori acesti oameni chicotesc pe seama mea in momentul in care intorc spatele. Am invatat sa apreciez sinceritatea, nu sa mi se spuna ca nu arat chiar atat de rau. Arat rau si ma simt bine. Cate dintre cele care arata bine pot sa spuna ca nu se simt rau fiind ele insele, fara sa incerce sa para altcineva sau sa imite pe altcineva?

Luana M.

---