La prima vedere, noua piesa regizata de Radu Afrim, si pusa in scena la Odeon incepand cu 13 februarie a.c., nu-si propune nimic, timp de trei ore. Insa daca intri cu mintea deschisa, nu dureaza mult pana sa gasesti o universalitate a abordarii comicului in “Cata speranta”, adresata oricarei categorii de insi dispusi sa profite de geniul lui Afrim, si anume accesabilizarea ciudatului. Toata lumea poate iesi cu zambetul pe buze din sala: fanii absurdului, ai varietatilor, ai monoloagelor sau ai slapstick-ului, se “prind” curand ca tinta lui este... rasul lor. Despre ce se intampla in substraturi, in continuare.
Realizat de Ioanina
Din “Cata speranta” incerci sa iei ceva cu tine acasa ca sa-l ruminezi in pace, si te pomenesti asignand sensuri scenetelor pe care le vezi ca alegorii; in egala masura, te bucuri de momentele care, pe masura ce piesa isi extinde sfidatoare aripile pergamentoase, devin din ce in ce mai bizare. Personajele, in totalitatea lor, iti dau senzatia unui carnival al figurilor marginalizate, neavenitii societatii sau victimele produselor ei de consum. Povestile lor, toate ametitoare, privesc in cate-un hau, facand haz de pe marginea lui. 
