Cum am mancat un caine la Clubul Taranului

Actualizat la: 30 Noiembrie -0001 publicat în Timp-liber

Nu stiam despre “Cum am mancat un caine”, monodrama lui Evgheni Griskovet, decat ca in prim-plan avea sa fie un om care nu mai e. In materie de logline-uri, acesta, parafrazat de Teatrul Joint din text, se numara printre cele mai criptice pe care le-am citit vreodata. Asadar, intrigata, am luat loc luni seara pe-un scaun din Clubul Taranului, si am ramas cu privirea atintita pe alt scaun, identic cu al meu, doar ca plasat in centrul scenei. Aici, actorul Theo Marton urma sa ma ia prin surprindere cu un monolog construit pe structura fluxului constiintei, care, in mod incredibil avand in vedere ora tarzie si lipsa altor puncte de focus in afara personajului principal, mi-a tinut ochii deschisi larg cat cepele pe tot parcursul duratei sale de circa 60 de minute.

Realizat de Ioanina

Theo ne poarta, deci, de la Ana la Caiafa, impletind amintirile cel mai puternic imprimate, si nu fara sechele, cu niste comentarii savuroase, comico-tragice, ale omului de-acum, fata de pataniile omului de-atunci – care, ce-i drept, impart acelasi trup iar distinctia pare cam artificiala. Asta pana cand realizezi ca s-a batut apa-n piua cu atata sarg pentru ca opusul este adevarat, iar distinctia dintre un om si-un altul serveste doar pe post de analgezic ironic. De la episodul apelului de dimineata si pana la cel care da numele piesei – o metafora de altfel, caci in rusa expresia pentru “cum am mancat un caine” are si un alt corolar: cate am putut sa-ndur – armata traita de el pe Insula Rusa, si, daca e sa-i dam crezare, in egala masura de ceilalti recruti, se rezuma la exercitii inutile, abrutizare fortata si amenintarea unui inamic care nu se prea arata.

Citește și: