Ma tot gandesc la iubirea pe care am visat-o si la iubirea cea adevarata. Imi tot reprosez ca am visat prea mult. Ca iubirea buna e cea reala, ca visul ramane vis, asadar e logic sa fie perfect. Am inteles ca imaginatia va fi vesnic superioara adevarului, am acceptat acest dat ca pe un fapt natural si inflexibil. Dar e cel putin nedrept ca si iubirea sa se incadreze in aceasta regula, e nefiresc sa accept tristete si amaraciune in acel unic plan pe care am indraznit sa il mai consider fara cusur.

Ma trezesc suspinand dupa vreun vis si imi alung imaginatia ca pe o ganganie zburatoare. Si-apoi ma revolt. Chiar cer atat de mult? Imi doresc ca jumatatea mea sa-mi fie iubit si prieten, sa ma sustina in cele mai nebune idei, sa ma mangaie cand gresesc, sa imi inteleaga plansul si rasul, sa imi zambeasca, sa ma iubeasca. Sa ma tina in brate cand visez urat, sa imi confirme ca fantomele din filme sunt doar produsul imaginatiei unor scenaristi dementi, sa ma minta ca ma poate feri de boala si de rau. Sa infruntam impreuna cele mai mari piedici ale vietii, sa radem in fata maruntisurilor, sa privim amandoi in viitor cu optimism inconstient si fericire molipsitoare.

E mult. Stiu. Dar il gasisem, va jur ca intalnisem acel barbat care facea toate aceste lucruri. A disparut in urma cu cateva saptamani. Pur si simplu s-a evaporat ca prin magie. A ramas in locul lui un altul care - va jur! (e magie neagra, sunt sigura) - arata la fel, vorbeste la fel, dar sufletul ii e cu totul altul. Nu-mi mai este cel mai bun prieten, nici confident, nu-mi mai provoaca liniste sufleteasca, ci freamat si tristete. Mi-e teama sa ii spun ce simt, cum simt, mi-e teama ca ranindu-l pe el prin adevarul care ma roade, ma voi rani pe mine irecuperabil. Insa adorm seara de seara sperand ca lacrimile vor dezlega vraja si-mi vor aduce inapoi iubitul si prietenul care a fost.

Stiu sa apreciez tot ce mi-a dat viata. N-am sa uit niciodata cand iubitul meu mi-a cules flori de pe langa ghena unde dusese gunoiul. Si nici atunci cand m-a luat pe neasteptate de acasa si m-a dus departe, intr-un loc unde, desi inconjurati de oameni, eram doar noi doi si cosuletul de picnic. Am sa-mi amintesc pe vecie ca m-a transformat intr-o persoana mai buna, mai calma, mai sigura pe ea, ca atunci cand am dat drumul din greseala telefonului mobil in canal, dar am tinut strans ciorchinele de struguri in mana, am ras in hohote si am stiut ca EL e alesul inimii mele in sfarsit fericita. De va fi acesta sfarsitul, voi pastra toate aceste amintiri in suflet ca pe o comoara de pret. Insa nu sunt de ajuns pentru a desena o virgula in locul punctului mare si negru pe care il scrijelesc acum printre fibrele inimii mele.








Toate editorialele Kudika »