Setari Cookie-uri

Advertorial De ce traumele din copilărie ne urmăresc toată viața

După cum știm, aproape toate traumele care ne marchează copilăria se repercutează asupra tiparelor noastre relaționale, asupra relațiilor interumane pe care le avem ca adulți cu părinții, copiii, colegii, prietenii, rudele sau partenerii nostri de cuplu.

Dacă avem parte de critică, judecată, comparații din partea părinților nostri mai mult ca sigur vom alege un partener de viață care ne va critica, compara, judeca sau dimpotrivă vom face noi aceste lucruri cu partenerul nostru pentru că avem de a face cu un tipar familiar atât de cunoscut pe care avem tendința de a-l copia și perpetua mai departe.

Avem tendința firească de a copia comportamente funcționale sau disfuncționale, după caz, ceea ce vedem în mod constant la părinții noștri sau la cei care ne-au crescut, ne-au avut în grijă (bunici, mătuși, unchi etc.). Am avut parte de părinți iubitori, grijulii, empatici, altruiști, respectuoși, comunicativi, recunoscători, iertatori de la care am învățat limbajul sau limbajele iubirii, vom dezvolta relații iubitoare, armonioase și echilibrate. În cazul în care am avut parte de tratamente pline de ostilitate, discuții, certuri, reprosuri etc., vom dezvolta tipare relaționale defectuoase, disfuncționale, toxice. Un exemplu este lipsa încrederii în sine din cauza respingerii de către părinți. De cele mai multe ori modelele familiale ne pot trage înapoi în dezvoltarea noastră psihoemoțională.

Traumele din copilărie pot fi de multe feluri, de la violența sau abuzul fizic sau cel de limbaj până la abuzul emoțional, critică, injurii, etichetări, judecată, comparații cu alți copii. Dacă ai fost crescut de un părinte imatur emoțional, indiferent și egocentric într-un climat psihoemoțional neadecvat, ai experimentat, cu siguranță, sentimente ca: furie, singurătate, nedreptate, trădare sau abandon. Toate rănile emoționale din copilărie ne pot fi activate în situații similare în viața de adult.

Îți amintești copilăria ca pe o perioadă în care nevoile tale emoționale nu au fost satisfăcute, sentimentele tale au fost ignorate și a trebuit să-ți asumi responsabilități de adult pentru a compensa comportamentul nociv al propriilor părinți. Aceste răni pot fi însă vindecate, iar tu poți să începi o nouă viață. Din păcate, foarte mulți oameni sunt crescuți în suferințe și traume care îi afectează întreaga viață din cauza unor părinți imaturi emoțional ce îi neglijează. La polul opus sunt părinții autoritari, excesiv de protectori care vor să dețină în permanență controlul, să știe în orice moment ce face copilul fără a-i oferi acestuia spațiul intim de care acesta are atâta nevoie pentru a se dezvolta.

Când părinții îl supun pe copil stresului psihologic intens și neglijenței emoționale, când nu respectă nevoile copilului și adevăratul său sine, organismul acestuia se mobilizează pentru a face față. Însă nu poți lupta mereu cu cei de care depinde viața ta și bunăstarea ta psihologică. Astfel încât copilul, dotat de natură cu această sensibilitate, devine extraordinar de atent cu nevoile adulților, ale părinților, ale căror iubire, grijă și atenție nu vrea să le piardă. Se rupe de adevăratul său sine și își construiește un sine fals. Mulți vor deveni adulți de succes, însă nefericiți și fără sens, depresivi sau grandomani narcisici, izolați complet de adevărata lor dimensiune umană.

Drama copilului sensibil este o tragedie a generațiilor și a emoțiilor reprimate: cei care nu au astăzi suficiente resurse pentru copiii lor sunt cei care de mici au avut grijă de nevoile propriilor părinți. Copiii au o nevoie naturală și sănătoasă de atenție. Este dorința oricărui copil de a fi văzut, de a se simți iubit, acceptat și înțeles. Nu suntem aici pentru a forma după „chipul și asemănarea noastră“, ci să lăsăm să se formeze ceea ce natura a pus cu generozitate în copiii noștri. Din păcate, reușim să le transmitem copiilor exact suferințele și lipsurile noastre, ceea ce ne-a lipsit in copilarie. În lupta cu natura pentru a „crește“ copii mai buni, ciuntim ceea ce ar fi putut crește cu adevărat verde și roditor, aflăm de la A. Miller.

Mă întreb uneori dacă va fi vreodată posibil să înțelegem cât de singuri și părăsiți am fost când eram copii. Nu mă refer acum, în primul rând, la copiii de care nu s-a avut grijă în mod evident sau care au fost complet neglijați și care au fost mereu conștienți de acest lucru sau, cel puțin, au crescut știind că așa stau lucrurile. În afară de aceste cazuri extreme, există un număr foarte mare de oameni care intră în terapie cu credința (cu care au crescut) că au fost fericiți și protejați în copilărie. […] Ei se descurcă bine, chiar excelent, în orice întreprind; sunt admirați și invidiați; au succes de fiecare dată când vor – dar în spatele tuturor acestora se află ascunsă depresia, un sentiment de gol și alienare, precum și impresia că viețile lor nu au niciun sens.“ — Alice Miller

Sorin Lucaci este psiholog și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul online Copilul interior: depăşirea traumelor, vulnerabilităţilor şi a tiparelor relaţionale.

Vizionare placuta


Kudika
28 Februarie 2021
Echipa Kudika
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.