După 50 de ani, femeilor le dispar martorii din bord

Ah, vârsta de 50! Acel moment glorios când hormonii încep să tacă precum parlamentarii în vacanță, când oglinda devine mai degrabă o prietenă resemnată decât o judecătoare implacabilă, iar trecutul — ah, trecutul! — capătă dintr-odată arome de Bordeaux vechi, cu nuanțe de legendă și note fine de exagerare.

Până la 50 de ani, femeile sunt fapte; după 50, ele devin epopei. Dar ce se întâmplă cu epopeile când cronicarul moare și martorii încep să părăsească decorul? Statisticile, acei contabili neînduplecați ai sorții, ne spun fără pic de galanterie: femeile trăiesc mai mult decât bărbații. Cu cinci, cu șapte, uneori chiar cu zece ani. Asta înseamnă că, în teatrul vieții, ele trag cortina, ele sting lumina și ele scriu ultimele rânduri ale piesei. Și, odată cu fiecare an în plus, se mai stinge un martor. Se mai șterge o memorie concurentă. Se mai eliberează un loc în loja de onoare a adevărului personal. Un fost soț s-a dus — infarct, diabet, vin și regret. Un fost iubit a făcut infarct la pescuit, cu undița-n mână și minciuna în buzunar. Altul a murit într-o excursie cu soția “oficială” și n-a mai apucat să clarifice dacă a iubit-o mai mult pe Margareta sau pe Mihaela. Dar ce mai contează? Margareta e vie, Mihaela, nu. Margareta povestește. Și cum nimeni n-o poate contrazice… adevărul e ce spune Margareta.

În acest peisaj devine evident: memoria femeii mature nu e doar un depozit de amintiri, ci un atelier de restaurare, un muzeu în care tablourile trecutului se recondiționează în funcție de vizitatori, de sezon și, desigur, de interes. Nu e minciună, Doamne ferește! E curaj estetic, e dramaturgie în lipsa distribuției complete. Cum zicea și Seneca, “veritas nunquam perit” — dar, vorba aia, uneori se duce în excursie fără telefon mobil. Așa se face că, după 50 de ani, femeile devin ultimele paznice ale poveștii. “Cu George? Ah, pe el l-am lăsat eu, dragă, nu mă mai stimula intelectual. Nu știa cine e Hegel!” Cine să o contrazică? George e demult în cimitirul Eternitatea, iar familia lui tace — din bun-simț, sau din groază. “Pe Andrei l-am refuzat eu, era mult prea gelos.” În realitate, Andrei plecase cu colega de birou, dar între timp colega are Alzheimer și Andrei e în urna cu capac de argint.

Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro

Foto prima pagină shurkin_son/ Shutterstock

Carmen Ioana Olteanu
6 Iulie 2025

Urmareste-o pe Carmen Ioana Olteanu

Carmen este redactor-șef Kudika.ro și scrie de când își aduce aminte. A început cu integrame sustrase pe furiș de la tatăl ei și 30 de ani mai târziu se relaxează...