Tango de mai

Sofia Vicoveanca:

Dupa cativa ani de casnicie, nu mai era nicio speranta sa avem un copil si, in ’70, cand au fost primele inundatii in Ardeal, s-a anuntat ca exista copii de infiat. Am fost a 24-a pe lista si singura fara copii. Ne-am inscris pentru o fetita de 3-4 ani. M-au intrebat daca o vreau blonda sau bruna si am spus ca nu am pretentii de genul asta, sa vedem daca pruncul se va simti bine cu noi, daca voi fi mama buna. Mi-aduc aminte ca mama a fost tare suparata cand a auzit ca vreau sa-nfiez si mi-a zis ca pe copilul tau iti vine cateodata sa-l izbesti de toti peretii, dar pe unul strain?! Pana la urma nu s-au mai dat copii, nu a mai luat nimeni, pentru ca unii copii si-au gasit parintii, iar pentru altii s-au facut crese, asa era regimul, imediat s-au luat masuri. Dar curand am aflat ca voi avea copilul meu.

Am fost o fata placuta, chiar curtata, cu toate ca ziceam eu ca nu-s frumoasa. Ce m-a necajit cel mai tare era ca daca azi cunosteam un baiat, imi dadea intalnire si, peste o zi, doua, ma cerea de nevasta. Toti baietii faceau asta. Mi-ar fi placut sa am o legatura, o prietenie, sa ma cert, sa ma impac, sa ma bulgaresc iarna cu zapada, sa merg la film, dar n-am avut parte de asa ceva. (…) Nu stiu cate cereri in casatorie am primit, dar au fost multe. Carei femei nu ii place sa fie curtata, sa fie privita si admirata, nu?
Cu barbatul meu n-am trait o iubire nebuna. N-as putea sa zic ca a fost nebunia aia de nu ii mai vezi defectele. Dar am fost si eu indragostita nebuneste si asta mi-a dat hrana la scena, dar a fost platonic. Cui nu-i place sa fie urmarita si admirata? E mare lucru sa se intample si asta, si apoi de ce e facuta viata? Sa te bucuri de ea si sa bucuri si pe altii, nu?

---