Sarutari de cinema

Sarutari de cinema, de Eric Fottorino

Editura Trei

Fiu al unui fotograf de platou, Gilles Hector si-a facut un obicei din a colinda salile de cinema din Cartierul Latin, urmarind continuu filme vechi, in cautarea mamei pe care nu a cunoscut-o niciodata.

Este convins ca a fost actrita si a facut parte din Noul Val al Cinematografiei franceze. Revede constant peliculele tatalui sau, incercand sa-i ghiceasca enigmaticul chip dincolo de prezentele vii ale unei Romy Schneider, Anouk Aimee, Catherine Deneuve sau Jeanne Moreau.

Intr-una din sali o intalneste pe Mayliss, o femeie senzuala si stranie. O relatie pasionala incepe sa-l mistuie, dorinta de a-si gasi mama pierduta si obsesia de a pastra iubita abia gasita, mergand mana in mana.

Castigator al Premiului FEMINA

O poveste care surprinde si captiveaza pe tot parcursul lecturii, prin fata cititorului trecand Truffaut, Godard, Chabrol, precum si filme-cult ale cinematografiei franceze.

Nascut in 1960 in Franta, Eric Fottorino este romancier si jurnalist. A publicat Caresse de rouge (Prix Francois Mauriac) si Korsakov (Prix des Libraires, Prix France-Televisions). Incepand din 2008, este directorul cotidianului Le Monde.

«Un roman de factura clasica, subtil, seducator. Sarutari de cinema este o carte foarte frumoasa despre iluzii, adulter, iubiri si disperarile in care te arunca acestea.» Le Point

«O poveste plina de farmec despre cautarea de sine, care se desfasoara intr-un Paris incantator.» Le Figaro Litteraire

«Fiecare pagina scoate la lumina imagini ancorate in trecut si ne invaluie cu impresia ca noi insine am trait intr-o alta epoca, aceea in care adevarul a fost pecetluit de secret.» Paris Match

Fragment din roman

"Tatal meu era fotograf de platou. In anii saizeci, il intalneai in studiourile din Boulogne, intovarasit de tineri care invatau sa-si traiasca visele. Erau acolo Nestor Kapoulos, Jean-Louis Huchet, Eric de Max, Mucir si, bineinteles, Gaby Noel, nume cunoscute doar amatorilor de generice. Pe atunci, camera domnea, ea era stapana. Ea sorbea tot ce se putea dintr-un gest, iar tatal meu se facea cat mai nevazut, pentru a fixa pe pelicula cele mai frumoase expresii de pe chipurile artistilor. Cele mai bune imagini apareau in Cinemonde. Majoritatea ajungeau expuse pe peretii de la Grand Rex sau Atrium, sub sticla ori lipsite de sticla, la indemana unor gura-casca de toate soiurile, care, uneori, le si furau. Cred ca tatal meu avea ochi. Stia sa prinda fara gres o sovaiala, o manie muta, o urma infima lasata de un incident din timpul turnarii pe un chip de o puritate perfecta. Ai fi zis ca presimtea momentele de abandon ale actorilor, teama lor ca nu vor fi la inaltimea filmului, a regizorului sau doar a propriei imagini.

---