Tuturor ne place sa plecam de la premisa ca infatisarea data (looks) nu e la fel de importanta ca cea creata (look-ul) si ca, pana la urma, aprecierea unei persoane oricum implica mai mult decat fizicul. Dar Dar oare aspectul fizic, folosit strategic, poate sa niveleze terenul in razboiul sexelor?
Ca aparentele conteaza si ca auto-promovarea noastra ca femei depinde de ele – iata doua adevaruri de care nu ne indoim. Inca de la varste fragede suntem programate de catre creierii din spatele industriei papusilor sa ne insusim stereotipul: profesor-doctorul Melanie Waters, specialista in teorie feminista la Universitatea Northumbria, atrage atentia ca desavarsitele Barbie nu sunt nici pe departe inocente, cu “focusul [lor] agresiv pe frumusete, accesorii de par si alte imagini care sustin ideea ca fetele ar trebui sa fie preocupate de cum arata”. Presedintele companiei Mattel (care produce papusile Barbie) estima in 1996 pentru revista Time.com ca 99% dintre fetele cu varste cuprinse intre 3 si 10 ani detin cel putin o Barbie – acum exista variante la Barbie, dar nu si la proportiile corpului de printesa de plastic: cercetatorii au generat un model computerizat al unei femei cu o structura asemanatoare si au descoperit ca spatele ei nu ar fi in strare sa sustina greutatea jumatatii superioare a corpului si ca silueta de silfida subnutrita n-ar putea contine mai mult de jumatate de ficat si cativa centimetri de intestin.
Un studiu realizat de Girls Incorporated in 2006, intitulat sugestiv “The Supergirl Dilemma”, atragea atentia asupra presiunii si stresului prin care trec fetele in epoca mereu mai marilor sperante. Concluziile studiului sunt cu atat mai convingatoare cu cat ne regasim in descrierile unei fete moderne tipice: “Asteptarilor asociate dintotdeauna sexului lor li se alatura accentul pe perfectiune care, din ce in ce mai pregnant, conduce la o presiune din ce in ce mai mare ca fetele sa fie super-fete”. Deci, si aici ca si in alte felii din viata noastra galopanta, solutia sta undeva la mijloc, in obtinerea unui echilibru intre nepasare si preocupare obsesiva. Problema nu e insa atat nivelul de nostru de angajament cat unde ne indreptam atentia?