Interviu cu David Garrett despre arta de a transforma muzica în libertate: ”Instinctul fără întrebări nu e artă”

Există artiști care interpretează muzica și artiști care o trăiesc până la capăt, fără rezerve. David Garrett face parte din a doua categorie – o prezență magnetică, construită din disciplină extremă, instinct și o nevoie constantă de a-și depăși propriile limite.

Născut în Aachen, într-un univers în care vioara i-a devenit limbaj încă de la patru ani, Garrett a fost recunoscut rapid drept un copil-minune. La doar 10 ani urca pe scenă, iar la 13 ani devenea cel mai tânăr artist semnat de Deutsche Grammophon, după ce înregistrase deja două albume și cucerise publicul european.

Parcursul său nu a fost doar despre talent, ci despre întâlniri decisive cu mari maeștri ai viorii, precum Ida Haendel sau Itzhak Perlman, și despre o formare riguroasă care l-a purtat de la Royal College of Music la Juilliard.

A fost copilul care a primit un Stradivarius la 11 ani și artistul pe care Yehudi Menuhin îl numea „cel mai mare violonist al generației sale”. Dar dincolo de etichete, David Garrett a ales să-și redefinească traseul, refuzând să rămână captiv într-o singură zonă a muzicii clasice.

Această libertate l-a condus către un stil unic, în care Paganini coexistă cu Metallica, iar Beethoven poate respira în același spațiu cu ritmuri pop sau rock. Albumele sale crossover nu sunt simple experimente, ci declarații de identitate artistică, menite să aducă muzica mai aproape de o generație care, altfel, ar fi rămas departe de sălile de concert.

Astăzi, David Garrett nu este doar un virtuoz al viorii, ci un creator de experiențe. Fiecare apariție devine un traseu emoțional, atent controlat, în care intensitatea, reflecția și energia se succed cu precizie. În spatele acestui spectacol stă o filozofie clară: arta nu înseamnă pierderea controlului, ci stăpânirea lui până la limita în care emoția devine autentică și transmisibilă.

Revenirea sa la București, în cadrul Millennium Symphony World Tour, nu este doar un concert, ci o invitație într-un univers în care muzica devine libertate – acel spațiu interior în care, pentru câteva ore, totul pare posibil.

Concertul va avea loc pe 18 septembrie de la ora 20.00 la Sala Palatului, iar biletele sunt disponibile pe eventim.ro

Revii la București cu un concept spectaculos. Ce înseamnă acest oraș și publicul de aici pentru tine?
Am cântat la București destul de des în ultimii 12–13 ani, cu proiecte foarte diferite – uneori strict clasice, alteori crossover. Am încercat mereu să păstrez lucrurile interesante pentru public. Anul acesta revenim cu Millennium Symphony, care adună, într-un fel, cele mai mari hituri ale ultimilor 20 de ani. E un mix neașteptat – de la The Weeknd la Beyoncé, Rihanna sau Avicii. Va fi un adevărat foc de artificii muzical și sunt sigur că oamenii se vor bucura de energia asta.

Millennium Symphony World Tour pare mai degrabă o experiență cinematică decât un concert clasic. Cum ai construit această poveste muzicală?
E multă experiență care se amestecă, în timp, cu instinctul. Trăind cu muzica atât de mult, lucrând în studio, făcând aranjamentele, începi să-ți imaginezi cum vrei să arate totul – de la vizualurile din spate până la atmosfera generală.

Nu l-aș numi neapărat cinematic. Pentru mine, e mai degrabă un roller coaster. Un concert bun trebuie să fie o călătorie emoțională – cu energie, dar și cu momente de reflecție. Asta încerc să creez: ca publicul să simtă totul atât de intens încât două ore să pară 20 de minute.

Ai adus muzica clasică mai aproape de publicul tânăr. A fost o misiune sau a venit natural?
A fost o alegere foarte conștientă. Am crescut fiind mereu cel mai tânăr din sală, încă de când am început să cânt. La 17 ani deja performam și am realizat că nu vedeam aproape deloc oameni de vârsta mea în public.

Când am ajuns la Juilliard și mi-am regândit parcursul, mi-am dorit să creez proiecte care să fie relevante și pentru generația mea. A fost o decizie clară, nu ceva întâmplător.

Există un moment pe scenă în care simți că pierzi controlul și totul devine instinct?
Nu.

E un răspuns surprinzător.
Totul ține de control. Publicul trăiește emoția prin tine, dar tu trebuie să o conduci. Nu îți permiți să pierzi controlul. Ca artist, înveți să ajungi foarte aproape de acea limită, dar fără să o depășești. Dacă o depășești, emoția nu mai ajunge la public așa cum trebuie.

Nu e despre tine, e despre ce transmiți. Sigur că fiecare concert e diferit, nu e o mașinărie, dar trebuie să fii conștient de ce simți și de ce vrei să oferi mai departe.

Ca un dirijor în fața orchestrei.
Exact. Tu setezi tonul, limitele. Publicul trebuie să se bucure, iar asta vine din foarte multă pregătire. Îți împingi limitele când studiezi, când ești singur. Acolo îți permiți să pierzi controlul. Pe scenă, nu. Acolo trebuie să stăpânești totul.

Ai vorbit mult despre studiu. Ce definește, până la urmă, un artist: instinctul sau munca?
Pentru mine, un artist înseamnă instinct foarte bun și o mulțime de întrebări. Instinctul singur nu e suficient. Devii artist în momentul în care începi să-ți pui întrebări despre propriile alegeri.

De ce faci un anumit lucru? De ce simți într-un fel? Ajungi să-ți analizezi fiecare decizie, chiar să-ți contrazici instinctul. Procesul ăsta continuu de întrebare și clarificare te definește.

Ce este ceva ce publicul nu știe despre tine, dar ar trebui să știe?
Că dau totul. Nu păstrez nimic pentru mine, cel puțin din punct de vedere artistic. Tot ce sunt se vede în muzică. Dar asta înseamnă și că trebuie să mă redescopăr constant, cu fiecare proiect nou.

Caut mereu idei, sunt obsedat de direcții noi, de proiecte pe care le dezvolt în timp. Nu există „păstrez asta pentru mai târziu”. Tot ce am în momentul respectiv ofer.

Dacă ar fi să alegi o piesă care te definește acum, care ar fi și de ce?
Tăcerea. Pentru că muzica se naște din tăcere. Și pentru că nu știu care e următorul pas, prefer tăcerea – din ea poate apărea orice.

Pentru cei care vor veni la concertul tău din București, ce emoție ai vrea să ia cu ei acasă?
Libertatea. Nu doar să fie distrați, ci să simtă viața altfel. Să plece inspirați, cu o perspectivă nouă. Să simtă că pot face orice. Un concert bun te lasă cu senzația asta – că totul e posibil. Iar pentru mine, asta înseamnă libertate.

Muzica lui David Garrett nu cere doar să fie ascultată, ci trăită, filtrată prin propriile emoții și dusă mai departe în tăcerea de după. Între control și abandon, între disciplină și libertate, el construiește un spațiu în care fiecare spectator își poate regăsi propriul sens. Iar când luminile se sting, rămâne exact ceea ce contează: senzația că, pentru câteva ore, ai fost mai viu, mai prezent și mai liber decât înainte.

Foto Reiner Pfisterer

---