De vreo 100 de ani traim cu obiceiul asta, ne strangem sa vedem filme. E ceva in felul nostru de a fi, e ceva acolo ce ne face sa ne placa sa vedem povesti. Ne place sa vedem vieti, de sus, din unghiul lui Dumnezeu, respectand liberul arbitru, deci fara sa intervenim. Pacatul originar, omul caruia ii place postura de Dumnezeu. Stam si privim.
Intre doua tipuri de om, unul cinstit, usor naiv, incurcat continuu de intentii pozitive. Si altul, usor contondent, neincercat de prea multe scrupule, coordonat de intentia de a-i iesi treburile cu orice pret, avand si cateva momente hazlii in felul de a fi. Intre aceste doua tipuri de om, pe cine credeti ca simpatiza publicul din sala ce privea aceasta poveste a anilor 60? Exact, la cel de-al doilea se radea admirativ. Ba chiar si usor disproportionat uneori. Oamenii priveau cu admiratie succesul acesta. Si va spun, asa, ca ne cunoastem, undeva in felul nostru de a fi pactizam cu dusmanul. Flirtam subconstient cu el. Admiram la el puterea de a fi asa. Asta ne face hazlii si ne da o tenta mobilizatoare de a obtine. E ceva ascuns in om care-si cere uneori partea. Verificati-va la film. O sa-mi dati dreptate. Va place mai degraba personajul negativ. O sa radeti si o sa-l priviti cu detasare pe omul care a muncit sa faca un hamburger cinstit. O sa va regasiti in omul de succes. Nu va place sa pierdeti cinstit. Eu zic asta si cu oarecare teama. Nu care cumva sa fiu doar eu asa. Sper sa nu ma contraziceti. Mi-ati distruge un mit si nu se cade. Zambeam cand scriam asta.
Spune-ti parerea!