Gáspár György: Sufletele noastre pot fi la fel de sensibile ca sticla iar iubirea are forța de a le vindeca

Gáspár György: Sufletele noastre pot fi la fel de sensibile ca sticla iar iubirea are forța de a le vindeca

Cea mai recentă carte semnată de Gáspár György, Suflete de sticlă, a ajuns bestseller pe Pagina de psihologie în numai câteva zile după lansare. Motivul? Gáspár a subtitrat cu explicații psihologice o poveste de dragoste în care mulți ne regăsim, cel puțin parțial. Cum să nu îți sclipească gândul la o asemenea lectură?

Până când reușiți să puneți mâna pe carte, va invit să va parcurgeți interviul pe care autorul ni l-a acordat.

Cum s-a născut cea mai recentă carte a ta, Suflete de sticlă? Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre subiectul său.

Având o practică clinică de peste un deceniu și jumătate, am beneficiat de șansa de a auzi multe povești despre iubire. Și adevărul este că majoritatea acestora sunt foarte frumoase, dar și extrem de dureroase. Acest fapt m-a determinat să scriu o carte despre povestea iubirii dintre Silvia și Baltazar (care ar putea purta numele multora dintre noi sau al cunoscuților noștri). Dincolo de narațiunea unei relații care nu reușește să prindă cu adevărat rădăcini, textul include și câteva explicații psihologice. Atât ea, cât și el sunt ușor trecuți de 30 de ani, iar energia și-au îndreptat-o cu precădere către carieră. Ea este o avocată de succes, iar el, un psihoterapeut apreciat. Cu toate acestea, iubirea adevărată lipsește din viețile lor. Iar atunci când o întâlnesc, ajung să retrăiască multe dintre durerile trecutului. Pentru că asta face puterea relațiilor cu cei ce cară traume în suflet: într-o primă fază scoate din noi doar partea frumoasă și superficială, apoi doar pe cea imperfectă, rănită și vulnerabilă, ajungând într-un final, dacă avem suficient curaj, la ceea ce este mai valoros și prețios în noi. Dincolo de traumele și suferințele noastre, zace iubirea. Dar pentru a putea ajunge la ea, avem nevoie de o relație vie, reală și vindecătoare.

Este un titlu interesant, care este povestea lui?

Mă bucur să aud că este un titlu interesant. Dacă la primele cărți am găsit titlul relativ ușor, de această dată am avut multe conversații cu redacția editurii și, într-un final, acesta a fost ales de către comunitatea mea online, de pe Facebook. Când scrii o carte de ficțiune cu influențe științifice și exemple din realitate, sunt infinite titluri care s-ar putea potrivi. Inițial, am ales să numesc cartea Iubita lui Baltazar, dar parcă era prea mult despre ficțiune și prea puțin despre realitate. Apoi, redactorul mi-a propus Rătăciți în trecut – ceea ce descrie foarte bine destinul celor două personaje, dar parcă am simțit că nu este suficient de puternic. Într-un final, ne-am gândit că Suflete de sticlă ar putea fi ceea ce căutam pentru acest volum. Iar acesta se pare că a fost și pe placul majorității oamenilor pe care i-am întrebat, în offline și în online. Sufletele noastre pot fi la fel de sensibile ca sticla, se pot murdări și sparge la fel de ușor, iar iubirea are forța de a le curăța și vindeca, pentru ca să vedem iarăși frumusețea din noi și din ceilalți.

Care crezi că este cea mai mare problemă a cuplurilor moderne?

Aceea că partenerii nu sunt dispuși să-și oblojească sufletele sângerânde. Că fiecare dintre cei doi se așteaptă ca celălalt să-i ofere ceea ce i-a lipsit în copilărie, dar într-un mod în care nevoile nu sunt verbalizate și nici rănile nu sunt asumate. Intrăm într-o relație de cuplu cu multe speranțe, dar apropierea scoate la suprafață cele mai dureroase traume și noi nu știm ce să facem cu ele. De aceea unii fug, alții devin indiferenți sau poate chiar agresivi și (fără să fim conștienți) ne rănim reciproc, ca și cum am fi cei mai mari inamici. Atunci când nu avem rutina analizei personale și preferăm confortul psihanalizării partenerului, plătim scump cu ceea ce este mai valoros – cu iubirea noastră.

Care este "profilul robot" al unui cuplu fericit? Ce trebuie să facă partenerii, pentru ca relația să meargă?

Să manifeste o curiozitate autentică și reală unul față de celălalt. Să fie la curent cu diferitele experiențe pe care fiecare jumătate a cuplului le trăiește și să învețe lecția generozității și a aprecierii. Să înțeleagă că nimeni nu este impecabil și că, în fapt, costul unei relații de cuplu fericite nu este perfecțiunea, ci practica unei vieți conștiente și angajamentul reciproc față de starea de bine a celuilalt. Mai este important și să ne asumăm rolul de vindecător, atât al rănilor emoționale personale, cât și al rănilor persoanei iubite. Mesajul din Suflete de sticlă este cât se poate de clar: nimeni nu se poate vindeca de unul singur, pentru că nimeni nu se poate vedea pe sine. În ceilalți, ne oglindim lumina sufletului. Și cred că mai este ceva... faptul că partenerii cu un nivel crescut de inteligență relațională au învățat să se certe în așa fel încât să nu uite că nu există un singur adevăr, că fiecare are dreptate și că perspectiva ambilor își poate găsi locul sub același acoperiș relațional.

...și unde este sănătos să se oprească și să pună punct unei relații nesănătoase?

Asta-i întrebarea preferată a multor oameni care se află în relații complicate: „Până când să stau și când a venit momentul să scriu finalul acestei relații?“ Eu cred că răspunsul depinde de fiecare în parte – pornind de la o analiză conștientă și sinceră a relației și a raportului dintre câștig și pierdere. Știu că poate suna destul de matematic, însă fiecare om are dreptul să iubească și să fie iubit într-un mod cât mai sănătos. Iar dacă mai punem în ecuație și faptul că, de calitatea relațiilor noastre, depind la modul cel mai serios calitatea și durata vieții noastre, atunci putem înțelege de ce decizia este pe alocuri aproape contabilă.

Ce transmitem cel mai des din generație în generație și cum ne afectează relațiile ceea ce aducem în ele din trecut? Cum rupem lanțul?

S-ar putea ca răspunsul să vă surprindă. Experiența clinică îmi arată că purtăm totul în sufletul și în corpul nostru. Fiecare zâmbet afectuos și fiecare vorbă critică. Deciziile părinților îi afectează pe copii, iar alegerile celor din urmă vor contura destinele noilor generații. În psihologia relațională, există următoarea vorbă: „Spune-mi cum iubești și eu îți voi spune cum ai fost iubit în copilărie.“ Iar dacă inițial acestea erau păreri pur teoretice, cercetările multidisciplinare ne-au confirmat că trauma călătorește în timp. Suferința strămoșilor noștri ajunge, prin transmitere genetică și modelare comportamentală, până la noi. Lanțul poate fi rupt prin multă autocunoaștere și dezvoltare personală. Avem nevoie atât să ne cunoaștem rădăcinile psihologice, cât și să înțelegem istoria și viața generațiilor anterioare (pentru a ne contura o imagine mai clară asupra modului nostru de funcționare). Cu alte cuvinte, trecutul nu rămâne niciodată în trecut, câtă vreme nu ajungem să recunoaștem ce s-a întâmplat cu noi, ce-am pierdut și ce avem de învățat despre noi, despre celălalt, despre relații și despre viață.

Ce caută femeile la un partener? Dar invers?

Și femeile și bărbații caută iubirea ce le-a lipsit în copilărie. Sufletele noastre năzuiesc cu disperare să primească acceptare, prețuire și înțelegere. Dar drumurile pe care le parcurgem pentru a beneficia de toate aceste bunătăți relaționale sunt extrem de complicate. Și asta, deoarece – într-un mod bizar – suntem atrași de oameni care au o mare dificultate în a ne oferi ceea ce ne dorim. Iar în încăpățânarea noastră, batem cu disperare la aceeași ușă, chiar dacă personajele din spatele ei se mai schimbă.

Cum ne putem conecta cu partenerul de cuplu în era digitalizării, în care telefonul ne răpește mult timp – timp care, în trecut, era dedicat (cel puțin parțial) relației?

Deseori le spun partenerilor de cuplu că tehnologia poate fi folosită și în favoarea relației – cu puțină creativitate și îndrăzneală. Dacă tot stăm cu telefonul în mână, ce ne oprește să comunicăm cu persoana iubită? De ce nu i-am putea da nenumărate mesaje de apreciere, poze care să exprime iubirea noastră sau unele prin care să întreținem focul preludiului? Tehnologia aduce mai aproape de noi partenerul de cuplu, atunci când distanța fizică ne desparte; ne ajută să exprimăm în scris ceea ce e mai greu de pus în cuvinte rostite și să ne bucurăm de grija oferită de altcineva, atunci când avem nevoie. Majoritatea oamenilor sunt deranjați nu pentru că partenerii lor pierd vremea în online, ci fiindcă sunt ignorați și își pierd din strălucire, atunci când jumătatea lor este departe (psihologic și emoțional). Și mai este un aspect: așa cum ne încărcăm cu energie telefoanele inteligente, zi de zi sau chiar de mai multe ori pe zi, la fel avem datoria de a avea grijă și de relația noastră de cuplu. Altfel, aceasta se va descărca și își va pierde complet vitalitatea.

Din povestea Silviei și a lui Baltazar – personajele principale din cartea Suflete de sticlă – ca cititori, putem învăța nenumărate lucruri. Pentru că amândoi greșesc în nenumărate feluri. Mai apoi putem decide ce anume merită și ce nu merită să facem.

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:


Setari Cookie-uri