Am ascultat sute de povești despre infidelitate — nu doar ale celor trădați, ci și ale celor care au trădat.
De fiecare dată când credeam că am înțeles motivul, apărea o altă nuanță, o altă rană, o altă tăcere care explica totul altfel.
Însă, printre toate versiunile, justificările și regretele, am auzit același cuvânt rostit, într-un fel sau altul, de fiecare persoană care a înșelat: „Mă simțeam mort”. Sau, cum spune psihoterapeuta Esther Perel după 45 de ani de lucru cu cupluri: trădarea nu e mereu despre celălalt, ci despre sine. Despre încercarea disperată de a simți din nou viața în vene.
Ce este „moartea relațională”?
Esther Perel o numește simplu: deadness — o stare de amorțire emoțională care se instalează tăcut în relațiile de lungă durată. Nu e vorba de ură, nici măcar de lipsă de iubire. E despre un gol greu de definit, dar imposibil de ignorat. Despre senzația că viața ți-a fost înghițită de roluri: părinte, coleg, planner, femeie „responsabilă”. Și femeia pasională? Și bărbatul jucăuș? Și amanta din tine? Au fost șterși cu buretele în schimbul stabilității.
Nu mai există curiozitate. Nu mai există riscuri, surprize sau momente în care simți că te ia flama doar dintr-un schimb de priviri. Nu mai există erotism, ci doar organizare. Iar când sufletul începe să moară, uneori nici nu-l mai auzi cum bate. Până când apare cineva care ți-l trezește.
O trădare nu e mereu o plecare — e o evadare
Contrar prejudecăților, majoritatea celor care înșală nu o fac pentru că s-au îndrăgostit de altcineva. Nu o fac pentru că vor să-și rănească partenerul sau pentru că relația lor e neapărat toxică. O fac pentru că vor să se simtă vii.
Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro
foto prima pagină Gorodenkoff/ Shutterstock