M-a ținut de mână, fără să mă atingă. M-a privit fără să mă dezbrace.
M-a sărutat fără să-mi ceară nimic înapoi. Iar trupul meu, obișnuit să se încordeze reflex la orice apropiere, a rămas liniștit.
Nu era poftă în gesturile lui. Era ceva mai rar.
Răbdare. Respect. Prezență.
Și am știut atunci că, pentru prima dată în viața mea, urma să fac dragoste. Nu sex.
Poți face sex fără să iubești. Dar poți vindeca o rană doar cu iubire
O vreme, mi-am folosit corpul ca monedă de schimb. Îi ofeream, inconștient, oricui părea să mă vadă. Oricui spunea „ești frumoasă”, „mă înnebunești”, „vreau să te simt”.
Nu știam atunci că acele „simțiri” erau doar forme de consum. Că sexul nu e mereu despre conexiune. Uneori, e doar un spațiu în care oamenii își ascund fricile, frustrările, nevoile de control sau goana după validare.
Am făcut dragoste rar. În schimb, am făcut sex de zeci de ori cu oameni care nu mă cunoșteau.
Cu bărbați care nu știau că tresar când aud cheia în broască.
Că plâng în tăcere după ce pleacă.
Că am o rană în mine mai adâncă decât pofta.
Atingerea care m-a făcut să plâng
Cu el a fost altfel.
Era liniștit. Nu m-a grăbit. Nu mi-a ridicat rochia. A ridicat tăcerea dintre noi și a întrebat:
„Te pot atinge?”
Atât.
Și am izbucnit în plâns.
Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro