Unele despărțiri nu au nevoie de scenarii dramatice.
Nu mai trebuie lacrimi turnate în pernă, nici mesaje șterse și rescrise de zeci de ori. Uneori, cel mai mare cadou pe care ți-l face cineva este să te scoată singur din viața lui. Așa s-a întâmplat și cu mine, într-o zi aparent banală, când am descoperit că nu mai pot intra pe profilul celui care îmi răscolise luni întregi liniștea. Eram blocată. Prima reacție? Un gol în stomac, o furie aprinsă, acea senzație de nedreptate care îți face inima să bată haotic. Dar după câteva ore de neliniște, am simțit ceva surprinzător: ușurare.
Când cineva te blochează, ai senzația că ți s-a închis o ușă în nas. Dar adevărul e că acea ușă ducea spre un coridor întunecat, plin de iluzii, compromisuri și așteptări neîmplinite. Îți spuneai că „poate o să se schimbe”, că „merită încă o șansă”, dar realitatea era crudă: nu erai decât un rezervor de emoții consumate de cineva incapabil să îți dea înapoi ce oferi. Blocajul lui a fost, paradoxal, eliberarea mea.
Am realizat că m-am agățat de un bărbat care nu știa să iubească decât la jumătate de măsură. Și în fiecare zi în care am acceptat asta, m-am blocat singură: în propriile mele speranțe, în dorința de a fi văzută, în obsesia de a primi un mesaj care să mă reasigure că sunt „destulă”. Nu eram mai puțin femeie pentru că el nu mă putea prețui. Eram doar prea mare pentru granițele lui mici.
Când un om alege să apese butonul „blocare”, îți dă un semn clar: acolo nu mai există loc pentru tine. Și deși doare, nu e un refuz al valorii tale, ci o oglindă a limitelor lui. În loc să mă întreb „De ce nu mă mai vrea?”, am început să îmi pun altă întrebare: „De ce am vrut eu atât de mult pe cineva care nu avea ce să ofere?”. Răspunsul a fost amar: pentru că nu știam încă să aleg din iubire de sine, ci din frică de singurătate.
Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro