Sex in loc de Adio. Nu va urma un Epilog!

Conducea grabit si cu o mie de ganduri pe minut. Apasa pedala de acceleratie nerabdatoare si rafala de vant de pe geamul deschis i-a adulmecat prin parul lung. Era racoare si la meteo anuntasera mai mult de 30 de grade, asfaltul se simtea moale sub presiunea rotilor… Dar unde venea atata frig? In coltul ochilor, doua lacrimi sarate se prelungeau nestiute in aroma dulceaga a parului. Ciudat. Cand s-a surprins in oglinda masinii acum cinci minute, intreaga fata ii era traversata de un zambet tamp care o enerva la culme pentru ca nu putea sa-l faca sa se stearga. De ce curajul ei intrase tocmai acum in ceasul mortii, acum cand se simtea atat de agitata si vie?... Astazi era mult mai cald decat au prognozat la meteo… isi putea simti broboanele de sudoare cum se strang una langa alta, mut, prostite, grele si apasatoare. Si apasa si mai tare, cu o nervozitate crescanda, pedala de acceleratie…

Era o hotarare pe care o luasera amandoi de mult, dar niciunul nu avea curajul sa o rosteasca, sa o gandeasca, sa sparga nesansa unui sir lung de fatalitati. Rostirea ei inseamna sfarsitul a tot si nu vroia inca, nu acum, nu sfarsitul a tot ceea ce i-a fost dat sa traiasca cu el. Da… pentru ei doi nu mai exista nicio speranta, dar poate ca meritau totusi amintirea celui mai frumos adio. Ei doi n-aveau nici o sansa, o inganau ca un ecou peretii exagerat de curati si frumosi, ingrozitor de albi si goi. Era sfarsitul, i-a spus un gand tremurat, cu vocea stinsa, in timp ce lasa masina in urma si incerca stangaci sa deschisa usa… Acum e acum…. sau nu o sa mai fie niciodata. Nu o sa mai fie niciodata… Ii venea sa-si smulga inima, sa o plesneasca cu palmele de toti peretii blocului, sa o chinuie cu aceeasi intensitate cu care o chinuia ea acum... In niciun loc de pe fata pamantului nu a intalnit atat frig in fiecare milimetru de piele si pori...

“Buna seara, iubitu’….” si l-a sarutat prelung, sorbindu-i caldura din buzele crapate, impregnate cu o usoara aroma de cafea, in care se racorea intotdeauna dupa ce trecea prin zbuciumurile iadului.
Nu putea nimeni sa spuna ca iubirea lor a murit brusc si isi dadea seama de asta in timp ce ii primea imbratisarile si ii raspundea cu saruturi pasionale, patimase, ce contineau fiorul grozav al muribunzilor sau al oamenilor care isi sorb ultimele clipe de dragoste. Nu… iubirea lor nu a fost deloc o greseala. In timp ce trupul ei spunea ca vrea sa faca dragoste, mintea ei striga nesincera, nebuna de disperare: “nu vreau”, “nu trebuie”, “nu mai vreau sa te iubesc” asteptand o infirmare, o confirmare. Sau poate o speranta, ce cuvant meschin si ravasitor in acelasi timp… Si in timp ce raspundea mangaierilor lui, mintea ei vroia sa-ti strige: “Uite, aveam dreptate. Pot sa plec, am venit sa-ti demonstrez”. Dar trupul ei iubea, iubea cum nu stia, in tacere, cu mangaieri mute, dureroase si dulci, cersind in felul lui vinovat iertarea, alungand pacatul regretului. Incercand sa pastreze tot, sa memoreze totul…

---