Blog kudic: Cum am incercat sa fiu Barbie si nu mi-a iesit

In scurta vacanta la Bucuresti, am fost si la ginecolog pentru a-mi face controlul de rutina si pentru a vedea de ce nu-mi venise ciclul de 2 luni. Doctorul meu, care ne este prieten de familie si un om extraordinar de simpatic si placut, s-a uitat la mine, mi-a spus ca sunt prea slaba, ca arat groaznic si ca am amenoree. “Am ce?”, l-am intrebat eu cu o spranceana ridicata. Dupa cateva explicatii si lecturi suplimentare pe internet, am aflat ca amenoreea este o afectiune care se manifesta prin lipsa menstruatiei, iar printre cauzele ei se numara si scaderea in greutate. I-am ras in nas, i-am spus ca e stupid, avand in vedere ca nu am slabit decat 2-3 kg si ca sunt departe de a fi anorexica.

Dupa ce m-am intors la Londra, si dupa inca o luna in care am am glumit spunand ca am intrat la menopauza, am decis sa vad si un medic de aici. Mai fusesem o data in vara cand ma cantarisera, masurasera si plictisisera cu intrebari despre alergii si boli pe care le-am avut in copilarie. Am fost invitata sa ma urc pe cantar si am aflat ca nu slabisem 2-3 kilograme asa cum banuiam eu, ci 7 (aveam 54 cu 3 luni in urma ). Tot nu mi se parea mult si am incercat sa-i explic si acestui medic ca stiu foarte bine ce presupune anorexia, insa el mi-a calculat grupa de greutate si mi-a spus ca indicele masei mele corporale se incadreaza cu succes in categoria subnutrit. Fara niciun fel de menajamente, mi-a zis ca daca vreau sa-mi recapat ciclul trebuie sa ma ingras. Ce rost avea sa-i explic faptul ca prefer sa nu mai am ciclu niciodata (care este oricum un chin) decat sa renunt la bucuria de a-mi vedea in sfarsit oasele bazinului iesind in relief si de a-mi privi sanii care se micsorasera considerabil.

Atunci nu mi se parea deplasat ca ma trezeam in fiecae dimineata si ca primul lucru pe care il faceam era sa ma dezvelesc si sa-mi masor picioarele in zona genunchilor. Nu mi se parea gresit nici ca mergeam absolut in fiecare zi pe tocuri de 10 centimetri (chiar si in parc), ca nu mai stateam jos in tren sau metrou de teama sa nu mi se lateasca fundul. Nici macar faptul ca ma gandeam la mancare de 10 ori mai mult decat un om care manca “normal” nu mi s-a parut alarmant. Era firesc sa ma gandesc, doar trebuia sa am deosebita grija la planificarea meselor si la studierea tabelelor cu calorii. Macar faptul ca ma izolasem si consideram o problema iesitul in oras ori la petrceri ar fi trebuit sa reprezinte un semnal de alarma, dar nu a fost asa. Imi aduc aminte ca intr-o seara, la o petrecere, am pacatuit cu putin humus si cativa nachos, iar a doua zi am mancat doar 4 mere si mi-am verificat burta de cel putin 20 de ori la baie, la birou.

---