Poveste din gara iubirii

Dupa trei ani el s-a vindecat. Cand m-am trezit, perna sa era in continuare calda, dar camera era rece, ca si cum vantul schimbarii ar fi batut napraznic prin cuibul nostru de iubire. Il pierdusem.

L-am regasit asteptand iubirea pe peron, o alta iubire pe care, sunt sigura, o va astepta fara rost toata viata.

Am innebunit de durere, am simtit cum inima mi-e smulsa din piept si aruncata pe sinele trenului cu iubire si-am sarit dupa ea, s-o prind, s-o aduc inapoi teafara. Ironic... trenul iubirii avea intarziere atunci, asa ca nu am patit nimic, insa indragostitii de pe peron m-au privit ca si cum n-as mai fi avut dreptul sa ma alatur iarasi lor. Dezertasem, incetasem sa mai cred in trenul pe care ei il asteptau plini de speranta.

Am urcat clandestin si am parasit gara asa cum nimeni altcineva de acolo nu mai reusise: singura. Doar eu cu mine. N-a fost rau deloc. Am vizitat locuri diferite, am vazut multe alte gari in care oamenii asteptau, la fel cum asteptasem eu odata: nerabdatori, disperati, dependenti.

Mi-am amintit ca undeva, cu mii de statii in urma, un suflet asteapta un altul. Si i-am dorit sa il gaseasca fiindca de n-ar fi fost el, eu n-as fi invatat sa calatoresc singura prin viata, sa ma bucur de tot ceea ce pot vedea si vizita in lumea de dincolo de gara asteptarii. Si, poate, intr-o zi, sa cobor in gara potrivita si sa zaresc sufletul potrivit asteptandu-ma.

O poveste de(spre) dragoste scrisa de Ana

---