Intre noi, doar marea

Marea care stie. Marea care inghite. Marea care ascunde. Marea care ucide. Marea care nu iarta. Marea care spala si izbaveste. Intotdeauna somptuoasa si trufasa, fara inceput si fara sfarsit, continua si plina de cicatrici, intr-un timp care nici macar acum, la ceas de amintire pare sa nu ne cuprinda pe amandoi.

Cred ca fiecare dintre noi traieste la un palier mai mult sau mai putin prezent al constientului, cu sentimentul marii. Cu o chemare surda si continua. O eliberare energetica, emotionala, afectiva, hormonala, daca vrei. Asteptam cu o inclestare feroce sa o regasim, sa ne confesam ei, sa ne invaluie in inele de beatitudine pasagera, sa ne sedeze cu sentimentul tainicei complicitati in goana de lumea trepidant normativa a cladirilor si falselor porti spre rai. Intr-un spatiu, care, nici macar acum, la ceas de regret pare nu ne fi cuprins pe amandoi.

Sigur ca vine o clipa in viata fiecareia dintre noi cand inevitabilul se produce. Si se monteaza frontal si necrutator in perspectiva-ti cea plina de detalii rozalii si mari neprihanite tunul dilematic al intrebarilor: Vine? Pleaca? Ramane? Se intoarce? Cat de mare e marea? Si de cata distanta e nevoie pentru un zid virtual de instrainari subite si de renuntari? Nimeni nu stie, vorba cantecului, nimeni nu stie ce si cat, si unde, si cum, si cine, si daca, si de ce, si pentru ca si tot asa. Stiu eu, insa, din adancimea marii sau a intelepciunilor seculare ca “ochii care nu se vad...”. Si mai stiu ca departarea de lume in incercari de regasire s-ar raporta in mod normal la o formula de doi. Noi doi. Si marea. Pe care am urat-o. Pentru ca nu vorbea. Pentru ca stia. Pentru ca se ivea hipnotic si spontan in nevoia mea de tine. Pentru ca am ramas in urma. Pentru ca ai uitat sa ma saruti. Pentru ca ai promis si te-ai dezis. Pentru ca am asteptat cu ochii pironiti in spectrul imobil al telefonului semnul tau de ramas-bun. Pentru ca am adormit fara sa ma demachiez. Si pentru ca nici furtuna rautacioasa nu s-a straduit indeajuns sa-ti fie alibi. Si pentru ca ai plecat. Pentru raspunsul care nu a venit. Si intrebarea pe care nu ai rostit-o. Si raspunsul pe care nu-l vei cunoaste.

Nu am sa cred niciodata in binecuvantarea distantei. In stimulii iluzorii pe care si-i atribuie. Spunea un filosof odinioara ca pentru a iubi oamenii, trebuie din cand in cand sa-i parasesti. Am plans de veridicitatea ireal de aplicabila a maximei in acel moment. Dupa care, a venit un altul, francez rasat si antieroic sa-mi arunce in reverii adevarul cum ca plecand, mori cate putin. Si cam de aici, se scrie uitarea mea de tine si asumarea distantelor. Nu ai plecat departe de lume, pentru ca in lumea aceea ma aflu integrant si invariabil, si eu. Nu ai plecat departe de ei, pentru ca ei nu te vad, nu te simt, nu te respira. Ai plecat departe de mine. Nu ai plecat in desertul arid pentru redefinire spirituala. Ci in bratele marii, pe care stii ca o ador. Intre noi este...da, doar marea. Marea distanta. Marea ta refulare de mine. Marea dezlantuita si martora. Marea refugierilor. Si orasul asta spirala in care am ramas, in care nimeni nu priveste niciodata in sus, ci doar in urma, in incercari naive de recuperare a unui contratimp, a unui deficit...a unei departari.

---