Mi-am pierdut sufletul pereche

Dragele mele, voi mai credeti oare in sufletul pereche? Cand eram adolescenta, ultimul lucru la care ma gandeam era sa-mi gasesc sufletul pereche! Nici vorba de asa ceva… Pentru mine cu adevarat important era sa ma distrez, sa fiu placuta de baietii din jurul meu si sa am intotdeauna cele mai frumoase haine. Stiu ca suna superficial, dar asa am trait pana cand l-am intalnit pe D., la varsta de 20 de ani si asa traiesc si acum, la varsta de 24 de ani si la trei ani dupa ce mi-am pierdut sufletul pereche…

Eram amandoi studenti, eu la Marketing si el la Arte. In prima clipa in care l-am vazut pe D., la o petrecere in Regie la care el canta la chitara si fuma, cu parul lui lung si carliontat si hainele neglijente, mi-am spus ca e doar un artist ratat si singuratic. Radeam de el impreuna cu prietenele mele si ne intrebam ce-o sa ajunga un astfel de om peste zece ani; imi aduc aminte ca radeam si spuneam c-o sa ajunga sa faca portrete prin statiunile turistice si noi o sa trecem pe langa el, cochete si frumoase cum eram si, poate, o sa-i dam un ban. Asa am susotit cateva minute, dupa care D. s-a oprit din cantat, a ridicat ochii din pamant (era asezat in stil turcesc, pe jos) si mi-a facut semn sa vin la el. In momentul in care i-am vazut ochii, acea privire patrunzatoare si imposibil de uitat, m-au trecut fiori reci pe sira spinarii.

Nu voi uita niciodata privirea lui, indescriptibila, plina de pasiune, dorinta si in acelasi timp nepasare fata de tot ce inseamna superficialitate. Conversatia noastra din acea seara a inceput acid, el intrebandu-ma daca stiu, intr-adevar, atat de multe despre lume si viitor, iar eu mentinandu-ma ferm pe pozitii – il intrebam cu ce-o sa-si creasca el copiii, ce are el de oferit unei familii si daca are macar idee incotro se indreapta. “Dar tu, frumoaso, tu ai idee incotro te indrepti? Crezi ca daca vei ajunge bogata, asa cum iti doresti, te vei afla acolo unde crezi acum ca te vei afla atunci?” – ceea ce m-a intrebat el m-a tulburat enorm, pentru ca era pentru prima data in viata mea cand cineva se interesa de mine si de sufletul meu, cu adevarat.

Usor, usor, prietenia cu D. si conversatiile extrem de profunde pe care le purtam s-au transformat in plimbari zilnice prin parcuri, intalniri relaxate, iar ideile lui ma fascinau, pur si simplu. D. a fost prima persoana din viata mea cu care am vorbit sincer, fara menajamente sau tabu-uri… si, pana in acest moment, a ramas singura persoana care ma cunoaste cu adevarat. Pasiunea lui pentru arta isi regasea, cumva, ecoul in mine, chiar daca toata viata am fost interesata de cu totul si cu totul alte lucruri decat pictura, filmele cult sau literatura. Cand imi vorbea el, ii sorbeam fiecare cuvant si il integram propriilor mele conceptii despre viata, ajungand sa privesc lumea complet diferit. Bineinteles ca am inceput sa ma indragostesc de el, puternic si iremediabil, asa cum nu ma mai indragostisem niciodata.

---