Mi-am pierdut sufletul pereche

Problema lui D. era faptul ca nu-i pasa de ce spun cei din jur – pe de o parte, tocmai acest lucru m-a atras la el, dar pe de alta parte tocmai asta m-a bulversat si m-a facut aproape sa innebunesc. Cand mi-era lumea mai draga si vroiam sa-l vad, incercam sa-l sun si sa-i propun sa ne intalnim, dar ma anunta razand ca el e plecat din oras si habar n-are cand se intoarce. Stateam in unele seri si asteptam sa-mi dea un semn, dar nu se intampla nimic. Alte dati, ma trezeam ca ma suna cand era deja in fata blocului meu, la 11 noaptea si ca vrea sa ma duca prin oras, sa ne plimbam pe la Universitate, iar eu eram gata in 2 minute si plecam. Eram atat de fericita in acele momente, incat uitam toate lucrurile neplacute care se intamplasera inainte. Prietenele imi spuneau ca o sa realizez ca e doar o obsesie, ca o sa-mi treaca, ca el doar se joaca cu mine si ca trebuie sa ma opresc – mie insa mi-era imposibil sa ma mai opresc si ce nu intelegeau ele era ca nu devenisem obsedata de el, ci dependenta. Nu puteam sa mai traiesc fara prezenta lui si il adoram, pur si simplu, chiar daca practic nici nu ma sarutase vreodata.

Intr-o noapte de mai, dupa una din lungile noastre plimbari si conversatii despre arta, filosofie si cate-n luna si stele (si cateva beri baute intr-o bodega), D. mi-a spus ca vrea sa dorm la el. In mod normal, daca cineva mi-ar fi propus sa facem sex asa cum mi-a spus-o el, l-as fi refuzat din start, insa D. avea un fel de a-mi vorbi, de parca ma cunostea in cel mai mic detaliu si stia perfect cum sa-mi spuna cele mai bizare lucruri astfel incat sa nu ma supar. Din acea noapte, n-am mai plecat din apartamentul lui.

---