Tu ai fost primul vers, propriul meu univers

Adolescenta este una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii, in primul rand datorita sigurantei pe care o ai in viitor si in viata. Ai impresia ca totul e batut in cuie, ca nimic nu se poate schimba. Ca nici tu nu te vei schimba vreodata. Aveam un profesor in liceu care ne spunea: “ Ah, la varsta voastra sunteti nemuritori”… si noi radeam de el, dar acum inteleg ce vroia sa spuna cu asta: ca prietenii tai nu se vor schimba niciodata, ca drumul vietii va duce in aceeasi directie si ca veti ramane prieteni mereu. Naiv, stiu, dar foarte frumos.

Apoi incep schimbarile, facultatea in orase diferite, noi prieteni, noi relatii, dar de care parca nu mai esti atat de sigur si nu le mai legi cu atata usurinta, nu-ti mai deschizi sufletul cu atata lejeritate si nu mai ai acea incredere oarba in orice si in oricine. Devii precaut. Te maturizezi. Incepi sa ai un tel in viata si ii pastrezi alaturi de tine doar pe oamenii care sunt pe aceeasi lungime de unda cu tine. Pastrezi o legatura subtire si desirata cu trecutul pentru ca prieteniile din copilarie nu se pierd niciodata daca au fost adevarate. Dar totul se schimba.

La fel se intampla si intr-o relatie. Am auzit foarte multa vreme un refren pe care-l uram dn toata inima si anume acela de care batranii erau foarte siguri si care spunea ca relatiile incepute foarte devreme nu au sanse de reusita. Aveam o caruta de contraargumente la acest refren: cei doi cresc impreuna, modelandu-se unul dupa celalalt, se cunosc mult mai bine, isi deschid sufletul mai usor si sunt mai sinceri, nu exista precautia aceea adulta care te impiedica sa te arunci inainte cu ochii inchisi. Si in felul acesta isi creaza o fundatie solida.

Nici acum nu cred ca sunt neaparat gresite. Dar ignora cu desavarsire un lucru foarte important: oamenii se schimba. Permanent. Si aceasta schimbare nu este ceva ce se poate percepe la nivel constient, ceva ce poate fi controlat decat, poate, intr-o foarte mica masura. Aceasta este cea mai grea incercare la care cei doi sunt supusi. Unii rezista in mod admirabil, altii continua in virtutea inertiei, iar cei mai multi se pierd unul pe celalalt si se despart.

Ascultam in masina o piesa la radio si cuvintele acestea mi-au ramas intiparite in memorie pentru ca era o vreme cand si eu gandeam asa. Dragostea era absoluta si nu aveai nevoie de nimic altceva pentru a putea trai fericit pe lumea aceasta. Zicea astfel :” Tu ai fost primul vers/ Propriul meu univers…” Ei bine, in timp, acest univers al meu s-a largit, si-a pierdut forma, apoi sensul si ceea ce a mai ramas din el nu mai e absolut… iar daca dragostea nu mai e absoluta parca toate visele mor. Parca nimic nu mai e sigur si clar pe lumea asta.

---