Dragoste sau casnicie: Si n-au trait fericiti pana la batraneti

E frumos daca e asa, dar niciodata nu dureaza. Nimic ce este frumos nu dureaza prea mult. Cand incepi sa te obisnuiesti cu prezenta celuilalt in viata ta, cand el devine o constanta, iar relatia voastra are la baza siguranta, parca incetezi sa-l mai apreciezi pe celalalt la fel de mult. Nu-l mai admiri, nu-i mai oferi aceeasi atentie si nu te mai bucuri la fel de tare de prezenta lui. Si uite asa incep sa se instaleze rutina si lucrurile pe care le faceti impreuna devin mecanice. Si partea cea mai proasta e ca toata lumea iti spune ca e perfect normal ce se intampla cu voi si te priveste ca o idealista naiva daca mai speri la fluturi in stomac, romantism natura si nu indus, la emotii sau mai stiu eu ce alte prostii de genul acestora.

Si e pacat ca se intampla asa. Nu asa ar trebui sa fie. N-ar trebui sa inceapa sa te enerveze tocmai ceea ce ti se parea fermecator la celalalt, n-ar trebui sa-ti pierzi controlul si sa te rastesti la celalalt, n-ar trebui sa va certai din nimicuri, n-ar trebui sa ti se ascunda reprosuri in voce atunci cand sunteti cu prietenii si spui ceva “amuzant” despre el. N-ar trebui sa fie asa, dar asa se intampla si atunci te intrebi oare nu era mai bine cand locuiati separat si numarai orele pana aveati sa va revedeti? Cand inca aveati atatea sa va spuneti. Spuneti-mi voi ce se intampla cu oamenii care inceteaza sa-si mai apartina, a caror dragoste ramane doar ca un lipici care s-a uscat? De ce se intampla asa?

Un articol de Andrea Balint

---