Viata m-a lovit, eu am iertat-o

Aceasta lupta a durat 21 de ani. Numai eu stiu prin ce am trecut, cate nopti nedormite, in cate colturi am plans sa nu ma vada nimeni. Am renuntat la ideea ca mama nu ma iubeste, in felul ei chiar m-a iubit mereu. M-am apropiat de ei, sunt parintii si prietenii mei cei mai buni. Am devenit stalpul familiei, sunt baza lor, ne sfatuim in tot ce facem. Am castigat!

Sunt amintiri, chinuri, cosmaruri pe care nu le-am povestit niciodata pana acum. Nu vreau sa fiu compatimita, am avut parte de legea compensatiei, am intalnit si oameni buni care mi-au oferit familia pe care eu nu o avem “aici” si “nici acolo”. Am fost inzestrata cu frumusete interioara si exterioara, cu inteligenta, cu multe calitati, desi am mult mai multe defecte, dar sunt iubita si luata ca atare.

Oare daca in viata mea nu existau aceste mici obstacole, mai apreciam eu atat de mult frumosul muzeelor, mirosul aerului curat? Mai iubeam animalele? Mai munceam sa am totul prin propriile forte sau deveneam pur si simplu o tipa la moda? Nu este important ce a fost. E adevarat, inca mai am cosmaruri ca sunt batuta, ca tata mai bea, dar trec… am invatat din greselile lor, am invatat sa iubesc si sa las sa fiu iubita, am invatat sa fiu om, sa am principii, sa ofer, sa primesc, sa ajut, sa sper, sa zambesc, sa accept, sa iert si, cel mai important, am inceput sa-mi doresc o familie alaturi de omul care imi sterge sudoarea si lacrimile dupa ce am un cosmar, fara sa ma intrebe ce-am visat, de ce plang, de ce tresar daca vad un copil batut pe strada, de ce nu gust macar o gura din paharul lui de vin.

---