Povestea unei despartiri cu final nescris

Mi-a spus intr-o buna zi ca noi doi nu mai puteam avea niciun viitor. Ca ceva, undeva, s-ar rupt. Nu stie cand. Dar atunci a intalnit-o pe ea. Alta... Ma paraseste... Pleaca. Pleaca dintr-o iubire care pentru un timp l-a facut fericit. Noi doi ne-am promis ca o sa ne iubim pana cand nu o sa mai putem. Fiecare dintre noi doi s-a tinut de cuvant in felul lui. Eu inca iubesc. Pot inca. Atat de mult ca ma si sperii de mine.... Imi simt sufletul atat de plin de iubire incat il simt ca doare de necesitatea de a trebui sa se abtina. El nu mai iubeste. Nu mai poate. Cum este posibil?Sa-mi spuneti voi, va implor...

Nu este deloc usor sa lasi sa pleci si sa lasi in urma ceva ce stii ca nu o sa mai intalnesti niciodata. Ma veti contrazice... Vei spune ca fericirea revine sub o alta forma in viata fiecaruia... timpul se asterne peste amintiri... uiti, te lasi purtat de alte valuri, te inghit alte mari, alte perspective, un altfel de viitor se prabuseste peste sperantele tale. Cladesti. Construiesti. Se darama tot. Ramai cu regretul.. se duce si regretul... reconstruiesti, cu mai multa atentie, cu o mai mare frica, cu aceeasi dorinta de a iubi si aceeasi inconstienta a celui care se indragosteste. Asa spun toti. Eu nu cred nimic din toate acestea. Cred in finalurile pecetluite, inchise, pe care nu le mai poti niciodata transforma in inceputuri.


Iubirea mea posibila a devenit imposibila. S-a incheiat totul intr-o zi de vineri – ciudat, afara era soare si frumos- in care am invatat sa spun “adio”. Nu am vrut. Nu am vrut niciodata. A trebuit. Nimeni nu avea nevoie sa auda un alt raspuns. El nu m-a mai vrut. Vroia eliberare (oare l-am sufocat cu prea multa iubire?), se astepta sa fiu demna, sa accept cu resemnare, sa nu urlu, sa nu ma vait, sa nu plang. As fi putut avea o alta reactie? Am fost cum ar fi vrut sa fiu. L-am lasat sa plece. Ultima data cand ne-am intalnit imi tremurau picioarele. Nu i-am cerut nimic -doar sa nu ma uite nu am plans -nici nu puteam, ochii imi erau sterpi, nu am urlat -desi imi venea sa-mi strig durerea in toate colturile lumii, nu am reprosat – toate cuvintele urate stateau tacute in varf de limba. Incercam de cateva saptamani sa prind curaj. Un curaj care nu exista, o lasitate care era prea naturala ca sa fie fortata. Trebuia sa-i spun. Are dreptul sa stie. Secretul ma apasa mai greu si mai dureros pe inima decat orice alta senzatie fizica dureroasa. Am vrut sa spun... De fiecare data m-am lovit de privirea dura si rece a barbatului in ochii caruia nu mai zaream deloc iubirea, ci raceala, hotarare, nici cel mult mila. Incercam sa imi retin lacrimile. N-ar impresiona pe nimeni care te privesti cu ochi straini si goi lacrimile de iubire pierduta ale unei persoane care nu mai reprezinta nimic. Nu vreau sa ma urasca mai mult decat atat. Ar putea sa creada ca este doar o modalitate de a-l tine aproape, de a-l manipula, de a-l lega de mine. Doamne, nu pot... nu pot sa-i spun. Nu am putut.

---