“Antichrist”-ul lui Lars von Trier vine si la noi in cinematografe incepand de maine, dupa ce s-a mai stins din vacarmul starnit de capodopera – sau rasunatorul chix, juriul inca delibereaza – lansata la Cannes anul trecut. Eu l-am vazut pe vremea aceea, in cadrul TIFF-ului transportat la Bucuresti, cand ochiul furtunii de critica revoltata era inca larg deschis si furibund. Si, ca sa vedeti pe ce aleg sa-mi concentrez atentia, va spun din sapou ca scurgerea publicului din Noul Cinematograf al Regizorului Roman, om cu om pe usa-afara, inaintea genericului de final, mi-a intors stomacul pe dos mai mult decat filmul in sine – ceea ce, veti vedea daca va luati inima-n dinti sa o faceti, e o realizare si jumatate.
Realizat de Ioanina
Cu aceasta cea mai recenta incursiune a lui in taramuri psihologice mocirloase, von Trier parca a depus eforturi sa intareasca pozitia celor care-l considera fie misogin fie infatuat fara substanta reala, si sa ii provoace la felurite interpretari fanteziste pe cei care-i scormonesc in subtext dupa viziune artistica – pe scurt, “Antichrist”-ul te bombardeaza cu atat de multe directii si rascruci si false fundaturi incat nu merge marketat obiectiv. Ii rade-n nas criticului chitit pe etichetare (horror, drama?) si pune spectatorul in dificultatea mereu evitata ca ciuma de producatori: sa imi pun mintea la contributie sau sa ma las condus de mana unui sarit de pe fix in speranta luminii la capatul tunelului?