Care recunoaste ca e anorexica?

De la: Anaisss, la data 2015-06-02 21:06:58 Salut.Am 21 de ani si sunt pe cale sa termin anul 2 de facultate. De cand ma stiu am fost o fire singuratica si destul de melancolica . Sentimente provocate de nemultumirile mele in ceea ce priveste aspectul meu fizic. Mereu m-am considerat “grasa” grupului si mereu eram complexata de cum arat. Cu toate astea in liceu am avut o forma mai usoara a bolii. La sfarsitul clasea a12-a am slabit revolutionar. Ajunsesem de la 68 kg la 48 , la o inaltime de 1,74. Primul an de facultate m-am mentinut la acea greutate . Faptul ca slabisem m-a facut sa ma schimb mult, Am iesit din starea de anxietate si am devenit o persoana noua!Am prins incredere in mine, ieseam tot timpul , eram optimista.

Insa toate astea au disparut odata cu venirea verii. Am mers acasa, pe timpul vacantei si din cauza ca eram foarte slaba parintii insistau sa mananc cate putin repetandu-mi ca o sa ajung in spital la modul cum arat daca voi continua sa ma infometez. La inceput am mancat putin , apoi pofta de mancare a reaparaut si am ajuns sa pierd controlul asupra a ceea ce mancam fapt care m-a costat mult . Am pus 10 kg si anxietatea si izolare , neincrederea, tristetea, lacrimile s-au instalat iar in viata mea.

Acum traiesc in fiecare zi cu speranta ca voi putea slabi din nou dar umbrita de teama ca nu mai sunt in stare sa o fac.

Daca treceti prin perioade similare mi-ar prinde bine “o colega de suferinta”.

Am povestit in mare despre problema mea, dar anorexia e mult mai complexa. O sa vedeti!

PS: Pentru cei care nu sunt de acord cu mine , as prefera sa ignore pur si simplu ceea ce am scris si sa nu imi spuna ca am o gandire bolnava. Sunt constienta ca sunt “obsedata” in privinta slabitului si ca imi doresc sa ajung “schelet ” cum zic unii.Eu am scris toate aceste marturisiri din dorinta de a gasi persoane cu care sa pot vorbi despre lucrurile care ma framanta nu pentru a gasi persoane care sa ma judece si care sa incerce sa imi vindece gandirea.

De la: Anaisss, la data 2015-06-02 21:06:58 Salut.Am 21 de ani si sunt pe cale sa termin anul 2 de facultate. De cand ma stiu am fost o fire singuratica si destul de melancolica . Sentimente provocate de nemultumirile mele in ceea ce priveste aspectul meu fizic. Mereu m-am considerat “grasa” grupului si mereu eram complexata de cum arat. Cu toate astea in liceu am avut o forma mai usoara a bolii. La sfarsitul clasea a12-a am slabit revolutionar. Ajunsesem de la 68 kg la 48 , la o inaltime de 1,74. Primul an de facultate m-am mentinut la acea greutate . Faptul ca slabisem m-a facut sa ma schimb mult, Am iesit din starea de anxietate si am devenit o persoana noua!Am prins incredere in mine, ieseam tot timpul , eram optimista.

Insa toate astea au disparut odata cu venirea verii. Am mers acasa, pe timpul vacantei si din cauza ca eram foarte slaba parintii insistau sa mananc cate putin repetandu-mi ca o sa ajung in spital la modul cum arat daca voi continua sa ma infometez. La inceput am mancat putin , apoi pofta de mancare a reaparaut si am ajuns sa pierd controlul asupra a ceea ce mancam fapt care m-a costat mult . Am pus 10 kg si anxietatea si izolare , neincrederea, tristetea, lacrimile s-au instalat iar in viata mea.

Acum traiesc in fiecare zi cu speranta ca voi putea slabi din nou dar umbrita de teama ca nu mai sunt in stare sa o fac.

Daca treceti prin perioade similare mi-ar prinde bine “o colega de suferinta”.

Am povestit in mare despre problema mea, dar anorexia e mult mai complexa. O sa vedeti!

PS: Pentru cei care nu sunt de acord cu mine , as prefera sa ignore pur si simplu ceea ce am scris si sa nu imi spuna ca am o gandire bolnava. Sunt constienta ca sunt “obsedata” in privinta slabitului si ca imi doresc sa ajung “schelet ” cum zic unii.Eu am scris toate aceste marturisiri din dorinta de a gasi persoane cu care sa pot vorbi despre lucrurile care ma framanta nu pentru a gasi persoane care sa ma judece si care sa incerce sa imi vindece gandirea.