L-am intalnit din intamplare, dupa ce nu il mai vazusem de ani buni. Mi-a zambit si m-a (re)cucerit intr-o clipa. Am ramas impreuna pana in zori, vorbind despre nu-mi amintesc ce… si nu pentru ca ar fi trecut prea mult timp, ci pentru ca in realitate nu vorbeam nimic. Nu avem si nu am avut niciodata nimic in comun. Si totusi, timpul parea sa zboare alaturi de el, iar cuvintele se strecurau fara sa le cautam. Ne-am despartit spre dimineata.

Am inceput apoi sa numar minutele, orele, iar mai apoi zilele… in asteptarea unui semn din partea lui. Am analizat si am disecat fiecare cuvant, fiecare gest. Mi-am petrecut saptamani intregi incercand sa inteleg unde gresisem.

M-am resemnat. Am inceput sa ma intalnesc cu un barbat foarte aproape de perfectiune: atent, politicos, fidel, vesnic alaturi cand aveai nevoie... ma plictisea grozav…

I-am cautat defecte acestuia din urma pana la epuizare. Intr-un final, l-am indepartat fara niciun motiv. M-a intrebat unde gresise. Nicaieri, i-am raspuns, pur si simplu nu ne potriveam.

Mi-am amintit apoi de cate ori m-am intrebat eu unde gresisem in cazul primului, cum mi-am cautat defectele in continuu, saptamani intregi, cum m-am enervat ca nu procedasem “invers” in anumite situatii… si cate si mai cate reprosuri imi facusem. Cand, in realitate, uneori, pur si simplu nu ai facut nimic gresit. Uneori, este doar atat: nu ne potrivim, cel putin in opinia unei persoane din acel cuplu.

Dragoste cu forta nu se poate… Povestea este simpla si a luat sfarsit aici.

Ar fi putut fi insa mult mai complicata… Cum? Ei bine, sa spunem ca telefonul ar fi sunat a doua zi. Si a treia… si a treizecea oara… de cate ori ar fi fost nevoie pentru ca fata sa se lase cucerita. Ar fi urmat, una, doua nopti de amor, pline de promisiuni si certitudini. Abia apoi telefonul ar fi incetat sa sune. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, aceasta este povestea clasica…

Sfarsim apoi prin a spune ca barbati sunt porci. Si avem dreptate. Iar ei, printe chicote, le povestesc celor din jur ca toate femeile sunt usuratice. .. ca doar cadem in plasa atat de usor, incat pare incredibil ca nu ne-am dat seama ca ei nu doreau mai mult de atat.

Urmarile? Ei fac in continuare ce stiu mai bine. Noi plangem o saptamana si apoi devenim feministe inraite. Jucam pe degete un barbat, doi si ne razbunam cum stim noi mai bine pe intreaga specie masculina… pentru ca “toti sunt la fel”. Intr-un final, nu facem nimic altceva decat decat sa amplificam un fenomen nociv. Pentru ca si barbatii pe care ii cunoastem apoi isi invata lectia si o perpetueaza.

Nu cred ca vom reusi sa schimbam prea curand mersul faptelor. Pentru ca este un fenomen care dureaza de zeci de ani buni. Insa putem sa ii schimbam pe cei din jur. Putem sa fim intelegatoare si iubitoare chiar daca, macar o data in viata noastra, am fost nedreptatite si mintite. Putem fi sincere cu cei apropiati si cu necunoscutii. Putem, macar o saptamana, sa uitam si sa iertam, sa ramanem cu sufletul deschis. Poate ca din aproape in aproape, vom reusi sa schimbam ceva si poate barbati din viata noastra vor prinde curaj: sa puna mana pe telefon si sa spuna adevarul… indiferent cat de (ne)placut va suna.



Toate editorialele Kudika »