Am considerat intotdeauna ca intr-o relatie trebuie sa existe sinceritate, iubire si loialitate. Nu am luat niciodata in calcul posibilitatea de a-mi insela iubitul, de a-l minti sau de a-l controla. Intr-o relatie, fiecare trebuie sa ofere tot si sa primeasca tot.

Asa se face ca ori de cate ori m-am indragostit, m-am trezit cu bubuitura in moalele capului. Se pare ca nu toata lumea iubeste. Barbatii, spre exemplu, gasesc un milliard de alte motive pentru a incepe o relatie, sau mai bine spus, o presupusa relatie.
Nu toata lumea este sincera intr-o relatie. Mai grav este ca unii mint din pasiune, ori pentru amuzament, sau din inertie. Pentru minciuna se gasesc o multime de motive…

Si-apoi, la capitolul loialitate, cuvintele sunt de prisos. Desi, sa va spun drept, cred ca loialitatea reprezinta cel mai putin important element intr-o relatie de iubire. Fiindca am aflat ca poti sa inseli cu trupul in timp ce sufletul iti ramane intact. Si marturisesc cu mana pe inima ca eu as ierta barbatul care m-ar insela daca as avea certitudinea ca ma iubeste.

Am inteles, de la cei mai trecuti prin viata decat mine, ca asa arata cu adevarat o relatie, ca indiferent cat ma voi feri, voi fi mintita, inselata si prostita. Dar va jur, in naivitatea-mi crunta, am sperat pana in ultima clipa ca pentru mine va fi altfel: ca exista dragoste, iar aceasta poate vindeca orice.

Si asa a fost: am cucerit doar prin iubire fara a apela la nicio alta strategie meschina, cel mai minunat barbat din Univers. I-am daruit dragoste iar el, in schimbul amorului meu fara egal, m-a plasat fix in centrul Universului sau. Timp de cateva luni. Apoi pe semne ca s-a plictisit grozav si a inceput sa ma deplaseze catre extremitati. N-am inteles si nu voi pricepe nicicand cum sta treaba asta cu saturatul de bine. De ce ii trebuie omului altceva atunci cand are totul? De ce avem nevoie mereu de mai mult, sau macar de o schimbare cat de mica, atunci cand ne este numai bine?

In urma descentralizarii mele, am plans ani de-a randul, intrebandu-ma fara pace unde calcasem eu gresit. Oare fusesem prea sincera? (dar nu asa trebuia sa fiu?). Oare sufocasem? Iubisem prea mult? (unde e limita? si cum sa aflii cand ai depasit-o?) Ar fi trebuit sa cantaresc la sange pana unde dau si cat primesc? Ce sa mai pastrez ascuns? (si daca este astfel, atunci unde mai este focul iubirii neconditionate?).

Am ingropat cu multe lacrimi cea mai frumoasa poveste de iubire din toate timpurile. Am tinut doliu inimii frante. Si intr-un final am hotarat sa imi mai dau o sansa. N-am plecat capul in dreptul pragului de sus, desi il stiam acolo, intepenit la intrarea spre inima unui barbat… si mi-am incasat o noua bubuitura, pe cat de previzibila, pe atat de dureroasa. Pentru ca iar, cu buna stiinta, am daruit iubire fara a socoti exact cat si cum primeam la schimb. Aceeasi poveste, cu nume diferite si intervale de timp variabile. Pentru ca numai acestea se schimba de la un barbat la altul. In rest, toti iubesc pret de o clipa si toti se plictisesc atunci cand oferi tot. Pentru ca dragostea neconditionata este o legenda, ori este reala numai atunci cand prin actiunea unor factori externi devine imposibila.

Te iubesc neconditionat este valabil numai atunci cand nu se poate. In rest, de multe ori iubire te face sa te simti atat de bine, incat te plictiseste.

Toate editorialele Kudika »