In copilarie iubeam inceputurile si schimbarile. Poate si pentru ca aproape de fiecare data imi aduceau surprize placute. Copil fiind, stricam o jucarie la care tineam numai pentru a avea o alta noua. Pentru ca nevoia de nou era atat de mare, incat eram dispusa sa renunt chiar si la ceva de care ma atasasem.

Mai apoi am invatat cu tristete ca nu fiecare schimbare este buna, ca poti sa suferi mai mult dupa ceva vechi decat te poti bucura de nou. Ba de multe ori se intampla sa suferi pentru ceva vechi, chiar daca nu-l mai iubesti, insa esti obisnuita sa il ai. Din aceasta cauza, mie una, schimbarile, chiar si cele bune, au inceput sa-mi para terifiante, ca si cand mi-as fi dat la schimb ursuletul preferat pe un crocodil.

Din pacate, nu toate jucariile sunt bune si rezista. Unele se strica, se rup ori se descos si trebuie sa carpesti iar si iar la ele, chiar daca inca de la primul petic stii ca nu va mai fi niciodata la fel.

Am suferit mult timp dupa vechituri, am carpit si am peticit pana cand n-am mai avut nimic din ceea ce imi doream initial. In plus, jucariile noi sau schimbarile nu-ti bat intotdeauna la usa atunci cand ai nevoie. Asa ca pastrezi ceea ce ai, ceea ce cunosti si iubesti (ori macar ai iubit odata) si crezi ca este bun pentru tine pentru simplul motiv ca este deja al tau. Din vitrina cu jucarii iti zambeste uneori un ursulet nou, insa intorci privirea spunandu-ti ca nu-l poti avea, ca nu trebuie si ca de fapt nu il vrei pentru ca ai unul grozav acasa.

Am intors privirea ani la randul, chiar daca intre timp ursuletul prafuit zabovea prea mult in alte brate decat ale mele. Pentru ca stiam (si credeam ca asa este normal) ca mai devreme sau mai tarziu va sfarsi tot pe perna mea. In realitate, mi-era teama de schimbare. Si as fi cel putin nedreapta sa arunc vina pe biata jucarie spunand ca s-a pierdut prin alte odai. Adevarul este ca ne putem atasa in mod stupid de jucarii ponosite refuzand altele care ne-ar bucura mai mult.

Mi-a fost frica, de-a dreptul groaza, recunosc, sa ii daruiesc libertatea aceluia care mi-a vegheat somnul de cand ma stiu. In consecinta l-am alungat si l-am luat inapoi de mii de ori pana cand, intr-un final s-a ratacit si nu am mai avut putere sa il caut in dezordinea din viata mea. Dar de ceva timp incoace ma bucur tot mai mult ca am avut curajul sa renunt la el. Pentru ca am crescut suficient de mult cat sa putem dormi si fara ursuleti. Iar uneori este chiar mai placut. Mai ales pentru ca ne putem uita in vitrina cu jucarii fara remuscari si uneori putem zari cel mai grozav ursulet dintre toti, unul care poate statea de ceva timp acolo, insa tu ti-ai intors privirea de prea multe ori ca sa il poti observa.


Toate editorialele Kudika »