A fost cutremur sambata in viata mea. In mod ironic, sambata chiar a fost cutremur. Probabil ca cei mai multi l-au simtit pe cel de 5.3 grade. Al meu a fost de peste 7 grade. S-a prabusit tot. Inima mi-e mici farame.

Cativa prieteni mai speriati au iesit sa se plimbe de teama unei replici, sa se departeze de blocuri inalte, vechi, nesigure. Eu nu ma pot ascunde, eu astept replica in speranta unei schimbari fiindca de aici inainte in inima mea bate vantul peste daramaturi. Nu stiu exact ce s-a rupt - de-as sti, probabil ca as putea sa repar, iar daca nu, macar nu m-as mai framanta intrebandu-ma ce sa fac. As sti ce-i stricat si pace. S-a rupt ceva vital, ceva ce nu voi putea coase, nici lipi, nici petici.

Dupa atat de multe framantari credeam ca in sfarsit norocul mi-a suras, credeam ca voi avea parte de liniste si fericire. Credeam prosteste. In dragoste nu-i loc de liniste. In dragoste e vesnic razboi. Conteaza doar tacticile, luptele si cine sfarseste in picioare. Barbatul si femeia nu sunt nicicand de aceeasi parte a baricadei. Si eu, naiva, credeam ca joc in sfarsit in aceasi echipa cu iubitul meu...

Ma lamurisem la un moment dat cum stau treburile in iubire, dar imi ramasese o farama firava de speranta ca exista acea dragoste in care poti oferi tot, in care iti poti deschide sufletul fara teama, in care poti repeta fara ragaz ca iubesti fara a-ti fi teama ca, intr-un final, cineva se va satura de prea mult bine. Iar acea farama de speranta mi-a adus iarasi finalul.

Nu-mi place dragostea aceasta. Nu-mi place jocul ei. Ce rost mai are sa-ti legi viata de a altcuiva daca nicicand nu poti fi complet sincer? De ce sa juri inamicului fidelitate in orice context? Tind sa cred ca inamic se numeste acela care joaca in tabara adversa.

Daca dragostea inseamna manipulare – fie ea si in scopuri nobile, daca inseamna abtinere – chiar daca celuilalt ii cade mai bine tacerea, daca inseamna minciuna – chiar daca in scop protectiv... atunci eu prefer sa traiesc fara iubire.

As fi vrut sa cred ca poti trai fericit langa un alt om. In definitiv, suntem croiti pentru a trai in grupuri si nu la singular. Dar se pare ca uneori singuratatea este de preferat. Astazi ajung sa o prefer si eu: fiindca nu pot pot ascunde suficient de bine incat sa par fericita atunci cand nu sunt. Intr-un final, singuratate devine suportabila mai ales atunci cand o alegi in defavoarea unei minciuni presarate cu lacrimi.

Am spus ca pot accepta sa fiu iubita pe jumatate. Mi-era teama ca alternativa era deloc. Dar mi-a luat numai cateva ore sa realizez ca nu pot trai cu jumatati de masura. Nu pot iubi numai un strop, nu ma pot preface ca nu vreau sa ii fiu alaturi atunci cand vreau, nu-mi pot petrece timpul privind in jur, intrebandu-ma la ce ora va veni momentul in care el are chef sa-i fiu alaturi... si atunci, prefer deloc-ul...

A fost cutremur sambata, iar eu sunt inca speriata. Speriata de daramaturi, de liniste, de tot ceea ce a ramas nespus...


Toate editorialele Kudika »