Sunt de parere ca in fiecare relatie exista un asuprit si un asupritor. Unul care iubeste mai mult si altul care ofera mai putin. Unul care suporta, tolereaza, uita, plange si un altul care nici nu baga de seama cand celalalt se framanta. Imi pare normal sa fie astfel, de vreme ce ar trebui sa ne completam, sa reusim sa construim, sa neutralizam minusurile ceiluilalt sau sa-i ajustam plusurile fiindca, intr-un final, rezultatul trebuie sa fie un pasnic echilibru.

Din pacate, n-am avut niciodata ocazia sa vad cum este in tabara celor care primesc. Sa stramb din nas precum vrajitoarea Samantha si dorinta sa-mi fie transformata in realitate de iubitul meu dornic sa-mi satisfaca nazurile. Sa ma supar si sa fiu impacata. Sa fac o nazdravanie care sa-mi fie trecuta cu vederea numai de dragul evitarii unei ciondaneli. Am facut in schimb bucuroasa toate aceste compromisuri in numele iubirii, de dragul echilibrului, in speranta fericirii.

Din pacate, nu cred ca acceptarea, tacerea, daruirea neconditionata este reteta fericirii. Cred ca din cand in cand chiar si asupritul trebuie sa primeasca ceva, oricat de mic, oricat de neinsemnat, un nimic din care sa-si poata croi sperante si visuri, in care sa isi regaseasca puterea de a tolera urmatoarea cearta sau urmatorul minus pentru care trebuie sa-si suflece manecile si sa lupte pentru a-l accepta si completa. In absenta unui asemenea mic gest de afectiune, chiar si cel obisnuit sa daruiasca se satura la un moment dat. Dragostea care nu este hranita din ambele directii are sfarsit, indiferent cat de mare a fost intr-un stadiu initial.

Cunoscand acest scenariu care pare a rula permanent pe ecranul vietii noastre, strang din dinti si ma rog ca in sacul rabdarii mele sa mai existe resurse. Sa mai pot darui, sa mai pot completa, sa mai pot iubi macar inca pe atat. Fiindca sufar gandindu-ma la ce-ar fi putut fi, ma framant la gandul ca poate undeva, candva am gresit iremediabil, iar acum nu fac altceva decat sa imi primesc pedeapsa. De-ar fi macar astfel, as avea speranta ca la un moment dat imi voi sfarsi de platit greseala.

Pe tricoul meu sta scris: “Never give up on your dreams, follow the signs”. Semnele insa nu corespund visurilor mele. Ori poate sunt atat de convingatoare incat mi-am croit visuri urmand semne false, iar acum, privind minciuna atat de atent construita, nu stiu care este cararea pe care trebuie sa o aleg pentru a pasi spre adevaratul vis.

Eu daruiesc. Independent de ceea ce sper si visez, am ales sa imi construiesc fericirea pe calea cea grea, din postura jumatatii care isi da silinta. Dar oare cat timp voi mai reusi?








Toate editorialele Kudika »