Avem in facultate, pe langa sute de colegi care nu vedeau lumina zilei sau raza lunii de mormanele de carti in care se ingropau, si cativa 'artisti'. Erau acea mana de oameni care veneau fluierand la examene, de parca s-ar fi indreptat spre strand si nu spre sala de examinare, care nu se stresau cu invatatul materiilor nesuferite, care erau intotdeauna ferm convinsi ca acel unic subiect pe care ei l-au invatat va fi afisat pe biletul pe care il vor extrage.

As minti sa spun ca au avut asemenea noroc chior de fiecare data. Au mai picat examene, au trecut pe la facultate si in perioada in care noi beam must plini de satisfactie ca ne putem bucura de ultimele clipe de vacanta. Dar au terminat facultatea odata cu noi, tocilarii, fara strop de ezitare sau semn de intrebare. Ba mai mult, as indrazni sa spun ca ei sunt mai bine pregatiti pentru meseria ce ii asteapta fiindca au invatat numai ce le-a suras si niciun rand in plus, in vreme ce noi am incercat sa absorbim de toate, si-am ramas cu nimic.

Pe acesti oameni ii invidiez fantastic astazi. De fapt, in secret, mi-a fost intotdeauna ciuda pe ei, nu fiindca i-as fi dispretuit, ci pentru ca imi doream din tot sufletul sa fiu si eu ca dansii: relaxata, lipsita de griji, plina de optimism. Am banuit inca de la inceput, iar astazi sunt convinsa, ca as fi avut mult mai multe de castigat daca nu m-as fi consumat pentru orice nimic, daca nu mi-as fi obosit mintea cu mii de variante, daca as fi invatat inca de la inceput ca o restanta nu este pacat de moarte. Numai ca eu, natanga, am crezut vreo trei ani la rand ca va fi prapad daca am sa vad vreodata, pe vreo lista, numele meu inrosit si respins.

Prin al treilea ori al patrulea an de facultate, m-am pomenit cu o restanta. Era un examen la o materie atat de incalcita pentru mintea mea, incat sunt convinsa ca nici astazi n-as reusi sa-l iau din prima. Am intrat in pamant de rusine si mi-am imaginat ca se va crapa cerul si ma va fulgera. Am privit speritata in sus. Nimic. Am ridicat sprancenele si m-am intrebat surprinsa: ‘asta-i tot?’.

De atunci, am inceput sa-mi impart frateste examenele intre sesiunea de vara si cea de toamna. A fost mai bine, fiindca m-am putut concentra pe fiecare de doua ori mai mult, am dormit noaptea, iar ziua am redus stresul la jumatate. Si-am invatat ca poti lasa pe maine ceea ce acum te preseaza pentru simplul motiv ca astfel este mai sanatos pentru tine. E drept, nimeni in afara ta nu are de castigat. Conteaza?

Astazi asociez stresul in general cu acele examene. Fiindca aceiasi fluturasi nelinistiti imi cutreiera stomacul atunci cand ma preseaza un termen limita, sau cand pur si simplu ma incapatanez prosteste sa fac de doua ori mai mult cand as putea face doar jumatate. Si-mi propun, in fiecare zi cand dezlipesc capul de perna, sa impart frateste munca, precum o faceam in facultate. Sa incerc, la fel ca si atunci, sa vad ce se intampla daca raman cu o ‘restanta pe toamna’. Sa verific daca de aceasta data se crapa cerul. Si apoi, cred cu tarie ca daca m-as relaxa mai mult, as putea face nu jumatate, ci dublu. Fiindca de multe ori framantarile imi ocupa atat de mult timp, incat ma trezesc la sfarsit de zi sa constat ca n-am realizat nimic altceva decat a ma agita pana la epuizare.

M-am hotarat asadar sa devin nesimtita. Intr-un sens pozitiv. Cel putin pentru mine. Sa nu ma mai framant pentru un cuvant, sa nu mai plang pentru un repros, sa iau o pauza atunci cand simt ca monitorul se mareste si imi apasa pleoapele, sa invat sa spun ‘nu’ atunci cand stiu sigur ca asa ar trebui, dar gura mea rosteste neintrebata ‘da’. Ce-ar fi sa incercati si voi?


Toate editorialele Kudika »