‘Se spune ca numai lebedele sunt fidele, dar si asta e o minciuna. Singura specie din natura care nu cunoaste adulterul este o amiba, Diplozoon paradoxum. Cei doi se descopera cand sunt tineri, iar corpurile lor fuzioneaza intr-un organism unic. Restul speciilor sunt toate supuse tradarii.’

(‘Invingatorul este intotdeauna singur’, Paulo Coelho)

Se spune ca marea iubire paseste o singura data in viata unei persoane. Nimic mai fals. De fapt, o mare iubire apare ori de cate ori esti pregatit sa te indragostesti pentru o viata intreaga. Problemele apar atunci cand realizezi ca ‘o viata intreaga’ inseamna cam la fel de mult ca ‘totdeauna’, ca persoana pe care o iubesti iti va fi alaturi, vrei nu vrei, la bine si la greu, pentru intreaga existenta. Inspaimantator, nu? Nu chiar.

Imi doresc sa descopar si eu barbatul cu al carui trup sa pot fuziona intr-o singura fiinta, sa nu cunosc gustul ca de pelin al tradarii, sa nu cad in capcana iubirilor cu final trist, sa pot sa spun ca am iubit o viata intreaga si apoi, dupa moarte, acelasi om. Iar daca toate acestea nu sunt posibile, atunci as vrea ca macar sa le pot crede. Sa pot rosti, fara ezitare, incredintata ca spun adevarul, ca ‘nu il voi parasi niciodata’. Desi poate nu este adevarat. Dar la acel moment sa-mi para cat se poate de plauzibil.

Constat insa ca, odata cu inocenta, ne pierdem si increderea in cei din jur. Ca purtam cu greu povara esecurilor din trecut, cand am crezut cu tarie ca dragostea noastra va fi pentru totdeauna, numai pentru ca mai apoi, sa constatam inlacrimati, ca nu a fost sa fie deloc astfel. Si atunci, in prezentul pe care ni-l construim prins prin mii de fire invizibile de trecut, ne gasim in incapacitatea de a mai spera ca putem trai fericiti pana la adanci bratraneti.

Rostim, infoindu-ne calculat, cu experienta trecutului apasandu-ne greu pe umeri, ca numai un copil ar putea sustine ca iubirea e vesnica, in vreme ce noi, cei loviti cu capul de pragul superior, suntem suficient de inteligenti pentru a sti ca nu stim nimic.

Eu am citit pe undeva, cand eram inca indragostita pentru prima oara, ca ‘de fiecare data cand iubesti, este pentru intaia oara’. Si n-am inteles pe atunci intelepciunea acestor cuvinte. Mai tarziu, am crezut ca le-am deslusit misterul, cand m-am indragostit a doua oara si mi-a parut ca iubirea anterioara, cea care imi provocase atat de multe rani, fusese doar un vis.

Cred insa, ca abia astazi, am invatat sa pretuiesc intelepciunea randurilor de mai sus: nu este greu sa te indragostesti intaia oara, nici a doua, poate nici in a treia incercare. Magia are loc atunci cand, dupa repetate esecuri care ti-au insangerat inima, tu regasesti in tine puterea, povestea, farmecul si speranta de a te mai indragosti inca o data, ca si cum ar fi intaia oara. Iar daca reusesti, ‘totdeauna’ iti pare un termen de-a dreptul plauzibil.




Toate editorialele Kudika »