Fericirea sau nefericirea oamenilor este in mare parte opera lor. (John Locke)

Oamenii care au totul, isi doresc intotdeauna mai mult, insa sunt frustrati fiindca nu reusesc sa identifice natura acelui mai mult. Oamenii care au cate ceva ii invidiaza pe cei care au totul si considera ca daca ar fi in locul acestora, fericirea absoluta le-ar invada viata monotona. “Daca as fi in locul lui X, nu mi-as mai dori nimic”... nu inteleg ca tocmai aceasta este capcana suprema: sa nu mai ai ce-ti dori. Mai sunt aceia care nu au nimic, nimic de pierdut, si, cred ei, nimic de castigat. Atitudinea negativista este cea care ii impiedica sa inteleaga ca atunci cand esti jos, singura directie in care poti merge este in sus.

Unica solutie, indiferent de clasa din care ai face parte, este sa incepi sa privesti viata din alte unghiuri. Cata vreme 'nimicul', 'ceva-ul' sau 'totul' din viata ta nu te mai multumeste, inseamna ca trebuie sa pornesti pe intortocheatul drum al cautarii fericirii. Asadar, sariti alaturi, ridicam ancora, suflam din adancul pieptului in panze si speram ca la intaiul colt de strada sa intalnim fericirea in persoana.

Plamanii mei sunt deja obositi, imi simt diafragmul coborand si urcand rapid, pulsul accelerat, inima sparge pieptul... mi s-au inecat corabiile. Fericirea a intarziat sa-mi iasa in cale. Incep sa ma indoiesc de existenta ei. Privesc in jurul meu, cautand o privire care sa-mi confirme ca la un moment dat cineva a intalnit-o. Insa in cale imi ies numai chipuri mohorate, incercanate, abatute, oameni in viata carora nu este timp pentru a cauta fericirea. Incep sa ma intreb daca anticii nu aveau dreptate: poate ca fericirea nu ne este menita in aceasta viata pamanteana. Insa in inima incolteste speranta intelegand ca eu sunt tousi norocoasa fiindca imi gasesc timp sa caut ceea ce altii nici nu stiu ca ar putea gasi. Sunt asadar cu un pas mai aproape de acel ceva, pe care nu-l pot defini, dar stiu ca imi lipseste.

Ma odihnesc o clipa, dar pare ca trec ani intregi fiindca viata fara fericire este o asteptare continua si teribil de apasatoare. Pornesc apoi iarasi in cautarea fericirii. Si ma intristez fiindca vad ca sunt singura. Fiindca oamenii nu se opresc nicio clipa din freamatul lor zilnic sa se intrebe macar “Sunt fericit?”. Probabil ca se tem de raspuns. Probabil ca sunt atat de absorbiti de drumul pe care au pornit odata, in cautarea fericirii, incat au uitat motivul pentru care pasesc, respira sau muncesc, stiu doar ca trebuie sa se trezeasca pentru a face toate acestea. 

Risc sa imi pierd si eu scopul privindu-i fermecata. Oare e mai bine sa nu o cauti deloc? Sa astepti sa vina singura? Nu cred, fiindca fericirea nu paseste cand te astepti mai putin. Necesita munca, visuri, cautari. Fericirea se construieste, nimeni nu o primeste degeaba. Poate doar animalele. Fiindca ele sunt tot timpul fericite. Sau pot deveni imediat fericite daca cineva le ofera un strop de afectiune. Si noi suntem animale... si atunci, e de la sine inteles, ca 'nimic, ceva sau totul' nu ne pot aduce fericirea... fiindca e vorba de 'cineva'. Fericirea se traieste in doi. Cata vreme voi sufla numai eu in panzele corabiei mele, aceasta va sta pe loc. Fiindca este nevoie de doua suflete sa o faca sa pluteasca. Sa dea vietii, muncii, timpului un scop. Sa simti ca nu traiesti degeaba. Sa ai curaj sa te intrebi daca esti fericit si sa iti razpunzi pe nerasuflate 'Da'. Si apoi, sa iti saruti multumita iubitul. Fiindca chipul lui este chipul fericirii tale.









Toate editorialele Kudika »