Astazi, in timp ce facultatile tin ceremoniile de bun venit bobocilor (iar eu insami am in familie un asemenea specimen entuziast), nu pot sa nu-mi amintesc prima mea zi de facultate, examenul de admitere si (in)satisfactia diplomelor care sed prafuite intr-un sertar niciodata folosit.

Imi amintesc cum in zilele admiterilor, parintii stau agatati de gardurile facultatilor, incapabili sa vorbeasca, sa respire, sa-si umezeasca gatul uscat cu un strop de apa. Imi amintesc cum mama saraca si-a macinat cativa ani buni din viata din pricina emotiilor examenului meu. Era sigura, eram si eu convinsa la acel moment, ca imi dadeam examenul vietii, ca odata admisa, lucrurile nu aveau sa mearga decat pe fagasul bun, ca orice s-ar fi intamplat mai departe aveam viitorul asigurat. Alaturi de mama, toti parintii tremurau la unison ca si cand am fi trait toti un moment crucial in viata. ‘Ca si cand’… dar nu traiam.

Prima zi de facultate a fost minunata. Si le doresc tuturor bobocilor care calca acum intaia oara pragul amfiteatrelor somptuoase sa poata simti ce am simtit eu atunci: satisfactie, mandrie, fericire. Anii ce i-au urmat, intocmai. E drept, eu am avut ocazia sa urmez o facultate frumoasa, fascinanta prin definitie, la cursurile careia merita sa mergi, iar profesorii care ne indrumau meritau iubiti, admirati si urmati.

Am trait moment fantastice, am avut norocul chior de a intalni profesori pe care, cum zice Hipocrate, i-am ‘socotit deopotriva cu cei care m-au adus pe lume’ fiindca si-au castigat din plin statutul. Am legat prietenii de viata cu colegi deosebiti alaturi de care am fost literalmente impreuna la bine si la greu, am impartit cafeaua noptilor nedormite si emotia examenelor interminabile. Facultatea a fost minunata (si le doresc tuturor bobocilor sa poata afirma acelasi lucru la sfarsitul ei) dar, din pacate, pentru multi, inclusiv pentru mine, complet inutila.

Ani mai tarziu, cand imi luam licenta in jurnalism, nu am simtit aproape nicio satisfactie. Am pasit in redactie, cu un zambet oarecum construit si am anuntat mandra: ‘Sunt licentiata!’ Atunci seful meu a privit cald si mi-a spus ironic: ‘Nici n-as fi putut sa plec in concediu daca nu aveai licenta’. A fost un gest de prietenie prin care imi lasa de inteles ca nu o foaie de hartie imi garanta increderea lui, insa a fost momentul cand eu am inteles la ce e buna o diploma… si nu, n-am sa va scriu aici, fiindca mi-ar fi jena sa va explic cum poate fi folosita.

Astazi, diploma pentru care am transpirat si mi-am consumat ani buni din viata, imi serveste numai la gadilat orgoliul. Mi-as fi dorit sa valoreze putin mai mult. Nu pentru mine, fiindca eu am fost norocoasa, ci pentru milioanele de absolventi care bat cu CV-ul lor la usi inchise din tara si din afara granitelor. As fi crezut ca aceasta bucata de hartie, obtinuta prin sacrificii si renuntari ale noastre si deopotriva ale parintilor, sa poata fi folosita ca o cheie magica, sa iti poata schimba viata in bine, sa valoreze ceva mai mult decat o coala alba. Si le doresc bobocilor de astazi sa aiba ocazia ca peste ani de zile sa poata afirma despre aceasta diploma ca valoreaza mai mult decat cele pe care noi le aveam astazi in sertare, sa le asigure cu adevarat viitorul, sa le inlesneasca drumul vietii si sa le micsoreze hopurile din campul muncii.

Bafta multa dragii mei!






Toate editorialele Kudika »