Un prieten marturisea cu vreo doua saptamani in urma, dupa cateva pahare de vin, ca barbatii au cu adevarat nevoie de femei. Motivul nu-i era foarte clar, ori cel putin nu a reusit sa-l argumenteze inteligibil, l-a balmajit nitel si a schimbat subiectul… insa eu, cunoscandu-i sotia, am inteles ca sufletul sau era multumit fiindca isi gasise jumatatea ce avea sa-i fie alaturi la bine si la greu, fara de care i-ar fi fost teama sa infrunte viata, greutatile si responsabilitatea.

In urma cu o saptamana o prietena imi plangea in brate fiindca era pe punctul de a fi parasita de sotul ei. Motivul citit printre randuri era ca acesta descoperise ca are o nevasta mult prea inteligenta pe care nu o mai putea controla dupa bunul plac. Se temea ca roata se va intoarce, ca femeia se va razvrati, ca va dori mai mult tot timpul si, cel mai grav, ca va reusi sa obtina orice isi doreste prin propriile puteri, fara a mai depinde in vreun fel de muschii lui.

Traiesc si astazi cu o usoara indoiala in suflet. Mi-as fi dorit sa ma nasc in epoca in care femeia era mai mult sclava unui barbat, in care trebuia sa il iubeasca neconditionat si sa ii incredinteze acestuia intreaga viata. Era mai usor, sunt sigura. Intre timp, femeia a trecut prin etapa de a fi faimosul gat al familiei, iar astazi a ajuns sa detina ea insasi un cap pe care stie sa-l foloseasca util. Ba uneori, chiar mai bine decat barbatul.

In cumplita mea inocenta am crezut ca exista pe lume un barbat care ma poate apara de orice. Sa-mi fie un fel de mama. Vreau sa spun ca, atunci cand eram mica, mama ma putea feri de frig, de boala, de suparare… de orice. Mama le stia pe toate, mama le rezolva pe toate, mama nu se temea de nimic, mama tinea intreaga lume pe umeri. Odata ce am crescut, am sperat ca in viata mea va aparea acel barbat care sa aiba toate aceste abilitati.

La un moment dat pe care inca sufletul meu nu reuseste a-l considera blestemat, am cunoscut acel barbat care avea asemenea calitati. Ori poate, prin iubirea infioratoare pe care mi-o provoca, reusea involuntar sa-mi ia gandul de la boala, de la frica, de la orice alta suparare in afara lui. In bratele lui ma simteam cu adevarat ferita de toate relele… mai putin de el insusi. Credeam ca el, la randu-i nu se teme de nimic, ca lumea intreaga ii sta confortabil pe umerii sai lati, iar el nici macar nu ii simte greutatea coplesitoare.

Ani mai tarziu am realizat ca avea temeri mai mari si cosmaruri mai infricosatoare decat ale mele. Ca, spre deosebire de mama care stia sa ascunda grijile zilnice cu gingasie si o abilitate nemaipomenita de a transforma nimicul in perfectiune, el nu reusea decat sa afiseze o impasibilitate dureroasa. Atunci, chiar in acel moment, mi-am spus ca nu exista nimic mai rau in lume si in dragoste decat un barbat care te poate amagi ca nu se teme de nimic si te poata apara de tot. Am inteles ca intr-o relatie fiecare trebuie sa ofere jumatate, fiecare trebuie sa se dezvaluie aproape complet, ori macar cat de mult reuseste, sa isi recunoasca infrangere, greseala, temerea si supararea.


Toate editorialele Kudika »