‘Ai curaj pentru marile suparari din viata si rabdare pentru cele mici. Dupa ce ti-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi linistit. Dumnezeu este treaz."

Victor Hugo

Se spune ca iubirea ar trebui sa ne fie alaturi la bine si la greu. Dar e absolut evident ca la bine, dragostea e cumva mai seducatoare, mai intelegatoare, mai lesne de trait. La greu, te face sa iti calci pe instinctul de conservare si sa te gandesti mai intai la celalalt. Ceea ce e teribil de greu, aproape imposibil si grozav de consumptiv.

Romantica din interiorul meu imi sopteste ca se poate. Realista imi arata ca este intr-adevar posbil. Insa numai din cand in cand. Fiindca chiar si cei mai rabdatori si mai iubitori dintre noi au un anumit numar de saci de rabdare pe care ii deschid unul cate unul. Si-apoi, ori de cate ori rabdarea dintr-un sac ne este pe terminate, suflam incet zatul intrebandu-ne daca mai urmeaza ori ba inca un sac. Ei bine, aici intervine magia iubirii: in a mai nascoci cate o desaga de rabdare de fiecare data cand ajungi sa crezi ca ai ajuns la ultima picatura.

M-am intrebat intotdeauna de unde ne vin resursele. Cum se face ca intr-o zi, manati de foc si para ne dam termene finale, numai pentru a ne declara a doua zi indragostiti lulea si culmea, chiar de aceeasi persoana pe care numai cu o zi in urma ajunsesem sa o detestam.

Fostul meu iubitul era un barbat aproape insuportabil prin absentele continue si nemotivate din viata si din dragostea mea. Atunci cand imi venea teribil de usor sa-l detest, sa-mi spun ca mi-am castigat dreptul la un barbat adevarat, nu o himera si-mi luam inima in dinti sa-mi recunosc ca s-a sfarsit, reuseam sa-mi reincarc deseaga de rabdare citind jurnalul zilelor in care ma indragostisem de el. Erau pagini de viata minunate, erau povesti pe care cu drag le voi spune nepotilor si, in fine, erau istorisiri pe care el nicicand nu avea timp sa le rememoreze.

La un moment dat, ceva m-a facut sa pierd caietul cu puteri de reindragostire. L-am gasit tarziu, cu cateva zile in urma, la mai bine de doi ani de cand ne-am despartit. Si abia acum, cu mintea romanului cea de pe urma, am fost in stare sa inteleg ca e gresit si mi-e daunator sa fiu nevoita sa ma intorc iar si iar in trecut pentru a reusi sa iubesc prezentul.

Sunt un cautator cronic de nod in papura. Asa ca, satula de actuala relatie in care ne certam de trei ori pe zi si asta datorita faptului ca la gustari inghitim pe nemestecate aluziile intepate, mi-am spus ca poate am recazut in boala indragostirii de ceea ce a fost. M-am intrebat daca nu cumva iubesc iarasi firimiturile trecutului aruncate saracacios in prezent. E drept, de aceasta data nu am caiete miraculoase si nici nu adorm noapte de noapte visand primele intalniri.

Am facut curatenie in desagii de rabdare si m-am intrebat sincer daca imi vor ajunge pentru toata viata. Daca voi reusi sa suport bosumflarea diminetilor nedrepte in care nu ne mai este permis sa dormim pana la pranz si certurile nimicurilor zilnice. Daca voi accepta vreodata definitiv si irevocabil sa recunosc ca nu am dreptate atunci cand stiu sigur ca am. Daca voi accepta langa mine barbatul despre care stiu ca nu ma iubeste neconditionat, asa cum am visat intotdeauna ca m-ar adora, barbatul care imi cunoaste defectele si mi le reproseaza ocazional. Ei bine, calculele mele m-au adus undeva pe la limita. Asadar, s-ar putea sa reusesc sau nu. Nu stiu.

Dar stiu ca in prezent traiesc, spre deosebire de relatiile anterioare, o dragoste reala, fara prea multe trimiteri la trecut, fara gesturi de iubire inventate din reinterpretari ale mintii mele indragostite, fara prea multe minciuni. O dragoste presarata cu moment bune, condimentata cu clipe in care iubitul meu singur redevine barbatul de care m-am indragostit fara sa ma intreb de ce, fiindca raspunsul mi-era absolut evident.

Si atunci gandesc ca o dragoste imperfecta, dar reala, este de preferat unei iubiri al carei unic cusur este inexistenta. Si astfel, bag de seama ca prin minune ca numarul sacilor mei de iubire a crescut de la ultimul recensamant. Si ma umplu de bucurie realizand ca de aceasta data prezentul ma face fericita, nu trecutul si nu imaginatia bogata ce naste iubiri care ar fi putut fi frumoase.


Toate editorialele Kudika »