Mai stii cum imi sclipeau ochii de iubire atunci cand te-am cunoscut? Mai stii cum imi sacadam respiratia fiindca fiecare particula de oxigen care imi patrundea din alveola in sange trebuia sa parcurga si un fir neted de iubire pe care il gasea greu de penetrat atunci cand nu-mi erai in preajma? Mai stii cand ne iubeam fara drept de somn si foamne? Mai stii cand te-am sarutat intaia oara temandu-ma ca ai sa-mi citesti gresit gestul, dar incapabila sa-mi mai pastrez buzele departe de ale tale? Mai stii cand n-am bagat de seama ca trebuie sa-ti raspund la primul “te iubesc”, fiindca imi imaginasem de atat de multe ori ca imi marturisesc dragostea, incat credeam ca ai aflat deja? Mai stii cand ne-am despartit si ne-am impacat si ne-am despartit si ne-am impacat? Si cate lacrimi am varsat in dosul pernei cand eu credeam ca dormi si nu-mi poti vedea povara. Si cate nopti am pierdut intrebandu-ma unde ne-am pierdut. Unde te-am lasat, unde m-ai ascuns, ce am dat uitarii sau am rupt, de-am sfarsit la mii de ani distanta.

Undeva, ceva, cineva imi joaca inima si viata printre degete. O arunca lasand-o sa cada pe pamant, izbindu-se, spargandu-se in mici farame. Si apoi aduna meticulos fiecare firimitura, asambland-o precum un puzzle complicat, numai pentru ca mai apoi sa o tranteasca iarasi in tarana. De cate ori vei mai putea aduna piesele? De fiecare data cand o spargi, pierzi particule, o lipesti defect, o lasi bolnava… De cate ori vei mai putea sa o aduci la viata?

Nu cred ca am stiut niciodata cu adevarat ce inseamna singuratatea in doi. Ce inseamna sa ii vorbesti celui de alaturi fara sa fii auzita, ce inseamna sa pretinzi ca nu te deranjeaza tacerea sau zumzaitul fin al televizorului, cand de fapt in minte scotocesti dupa subiecte comune care sa va aduca mai aproape. Ce inseamna sa-ti respecti jumatatea patului cu o fermitate spartana, cand de fapt iti doresti sa adormi mangaiata de mainile iubitului tau. Insa mi-e teama ca aflu din ce in ce mai bine ce inseamna sa traiesti singur, dar impreuna. Mi-e teama ca zi de zi ma distantez tot mai mult de cel pe care il iubesc. Si-mi doresc cumva sa opresc timpul in loc, sa prind intr-un glob de cristal toate clipele frumoase traite impreuna, sa construiesc un zid impotriva relelor zilnice care nu ne permit sa fim fericiti in cele cateva clipe de ragaz pe care le avem la sfarsit de seara.

E posibil ca viata sa distruga dragostea? E posibil ca odata ce au trecut fluturasii si iti permiti sa-i spui celui de alaturi ca esti prea obosit sa-i mai poti dezmierda buzele, sa distrugi o dragoste care altfel ar fi putut fi frumoasa? Lumea zilelor noastre nu mai permite iubirilor sa creasca frumos? Nu mai avem timp sa ne iubim decat la inceput, un strop, iar mai apoi lasam oboseala cronica si mintile preocupate sa impinga iubirea intr-un sertar intunecos.


Toate editorialele Kudika »