Pe Nadina am cunoscut-o in clasa a cincea. A fost prima (si din cate imi amintesc in acest moment) si singura colega de gimnaziu cu care m-am certat. Mi-a aruncat priviri sagetatoare cand mi-am sprijinit un picior pe scaunul ei si m-am asezat relaxat pe-un colt de banca incercand sa adopt o pozitie relaxata de personaj popular asa cum ar fi dat bine intr-o prima zi de scoala. Pozitia nu mi-a stat deloc bine, iar popularitatea nu mi s-a asortat nicicand, drept dovada singura prietena pe care am castigat-o in cei patru ani de gimnaziu a fost Nadina care a reusit sa-mi ierte greseala dupa mai multe insistente din partea mea.

Din acea zi si pana astazi suntem nedespartite, intr-un sens metaforic desigur, fiindca ni se intampla sa nu ne vedem cu lunile si totusi sa reusim de fiecare data sa ne asezam in fata unei cesti de cafea aburinda si sa ne facem confesiuni de parca nu ne-am mai fi intalnit doar de ieri.

Nadina, desi probabil cea mai blanda si mai retrasa persoana pe care o cunosc, m-a invatat toate ‘prostiile’ adolescentine si m-am distrat grozav cu ea. Ne-am completat precum un lacat si cheia sa: cu iubirile ei, la schimb cu ale mele, cu algebra ei, la schimb cu geometria mea, cu tatal ei care ne aducea de la scoala lunea si miercurea, la schimb cu al meu care era ‘de garda’ martea si vinerea.

Pe Ruxandra am intalnit-o in primele zile de facultate. Am dispretuit-o cumplit fiindca o vedeam de la distanta slabanoaga (asa cum eu niciodata nu reusisem), vorbind cu toata lumea (ceea ce mie imi provoca teribila anxietate), simtindu-se in elementul ei pe bancile unei facultati pe care eu o vizitam intaia oara.

Sentimentul a fost, am aflat ani mai tarziu, reciproc. Totusi, viata (si profesorul de anatomie) ne-a adus impreuna si nu a mai reusit apoi sa ne desparta. De n-ar fi fost ea, sa traga de mine la paginile ultimelor cursuri pe care mintea mea acrita nu le mai putea digera, n-as fi terminat niciodata la timp facultatea. De n-ar fi fost ea, sa-mi prezinte un violonist din Germania, nu m-as fi angajat niciodata la Kudika pentru a-mi plati cursurile de limbi straine. De nu s-ar fi indragostit ea in secret de te miri cine, pasii nu m-ar fi purtat niciodata spre marea mea iubire.

Cand am pasit intaia oara in redactia Kudika si mi-am intalnit cele doua viitoare colege, una din ele mi-a displacut grozav. Pentru ca avea buze groase si par roscat carliontat si o fusta de piele minunata. Probabil ca deja ati anticipat ca in scurt timp mi-a devenit sora de suflet. Toate bucuriile, dar mai des supararile mele s-au revarsat sub forma de lacrimi pe umerii ei, mi-a fost alaturi in cele mai grozave momente ale vietii si m-a invatat toate celelalte ‘prostii’ pe care Nadina le ratase.

Pentru ca Mos Craciun se pregateste deja sa ne bata la usa si este vremea cuvintelor frumoase, a multumirilor si a bucuriei, am decis sa le adresez celor mai dragi prietene ale sufletului meu cele mai dulci urari de dragoste si fericire. Pentru ca de cele mai multe ori luam ca ‘al nostru de drept’ un bun prieten si uitam ca nimic in viata nu ‘ni se cuvine’, iar acelora care ne ofera gratuit prietenia si dragostea lor ar trebui macar sa le spunem din cand in cand macar un sincer ‘multumesc’.


Toate editorialele Kudika »