Spuneam copil fiind, plin de visuri si planuri de viitor, ca nu-mi doresc nici averi, nici cariera, nici aplauze din partea celor din jur. Marturiseam fata de colege si prietene, cu rusinea unui om mic fara aspiratii mari, ca eu imi doresc sa devin mama, sotie, gospodina. Nu stiam pe atunci ca aceste roluri sunt mai dificil de obtinut decat orice lucru de pret in lume. Nu stiam ca e mai usor sa devii medic, avocat, arhitect sau sa obtii un job de ‘manager’ decat sa fii o mama buna si o sotie iubitoare. Simteam totusi, inca de pe atunci, ca marile bucurii ale vietii nu vin din spatele unui birou, nu se vestesc prin emailuri sau in sedinte de redactie. Fericirea se traieste acasa, in sanul unei familii care are putin din tot, dar nimic prea mult, care traieste astazi visand ca maine va fi mai bine, dar multumeste pentru ceea ce este acum.

De fiecare data cand ma intreb ‘de ce?’ imi amintesc vorbele tatei care ma certa ori de cate ori pronuntam aceasta intrebare. ‘De ce sa-mi fac patul daca diseara oricum ma culc in el?’. ‘De ce sa fac ordine daca imediat apoi voi deranja lucrurile prin simpla mea prezenta?’. Tata ma repezea de fiecare data cu aceeasi replica: ‘Si atunci de ce traim, daca la sfarsim murim orice am face?’. Si mai apoi, in gand, ma intrebam fara curajul de a fi rostit vreodata cu voce tare: ‘ Chira asa tata, de ce traim?’.

Mi-am petrecut toata viata iubind iubirea. Slavind-o, traind in numele ei, avand ca unic scop al existentei intalnirea sufletului sortit. Avea sens aceasta cautare fiindca altfel nu reuseam si nu pot nici astazi sa concep rostul existentei noastre pe Pamant, motivul pentru care am fost azvarliti in aceasta lume fara a ni se comunica menirea. Gandesc ca nu exista bogatie pe lume care sa nu fie trecatoare, ca nu purtam cu noi in vietile ce vor urma averi sau cariere, ci iubiri si suflete pereche care ne ies in cale, in fiecare reincarnare si ne iubesc de fiecare data tot mai mult. Nu pot intelege viata fara aceasta dulce cautare a iubirii ce ne-a fost daruita inainte de inceputuri. De nu ne-ar fi acesta scopul, atunci care?

Astazi nu stiu ce sa mai cred. Nu inteleg, intocmai ca atunci cand eram un copil certat de un parinte, de ce traim? Fiindca dragostea… mi-e teama sa rostesc, daramite sa scriu, dar fie… dragostea nu exista. O fi fost, dar a disparut, s-a ascuns, ne-a fost luata, incarcata pe o noua arca a lui Noe alaturi de acele cateva vietuitoare care mai stiu sa pretuiasca iubirea. Se topeste in fiecare minut ce se scurge in defavoarea vietii noastre fara scop.

Saptamana trecuta a murit dragostea. A mea, a celor din jur, a cuplurilor despre care as fi putut jura ca vor trai fericite nu numai pana la adanci batraneti, ci si pana la batranetile vietilor ce vor urma. Ii port doliu iubirii, o jelesc si ma intreb daca a mai ramas in lume vreun strop de speranta. Daca mai exista cupluri fericite, nu numai oameni catre traiesc cate doi. Daca exista cineva acolo, oriunde, sa-mi spuna ca se poate, ca dragostea nu a murit de tot, ca poti iubi un om o viata si sa nu iti ajunga, atunci il rog frumos sa-mi dea si mie de veste.




Toate editorialele Kudika »