A fost odata ca niciodata, caci de n-ar fi, nu s-ar povesti, un print si o printesa a caror poveste n-a fost spusa de nimeni. Era banala, se repeta in fiecare zi si-n toate regatele, asa ca niciun cronicar nu s-a obosit sa o astearna pe hartie fiindca, folosindu-se de intuitia sa, stia ca nimeni nu o va repovesti si nici iubi. Oamenii au nevoie de povesti frumoase, prin care sa traiasca in vis, sa spere la basm, ‘sa creada ca balaurii pot fi rapusi’ (G. K. Chesterton).

Povestea lor a inceput, la fel ca oricare alta poveste, cu o zana buna, un sarut magic si o calatorie peste sapte munti si sapte vai si sapte ape si sapte regate vecine. Parea ca nimic nu va umbri fericirea personajelor noastre.

Din pacate ( si poate acesta este motivul pentru care aceasta poveste n-a fost scrisa) in intriga noastra nu si-a facut loc nicio vrajitoare rea ori balaur fioros. De ar fi aparut, atunci printul si printesa si-ar fi putut privi dusmanul in fata si, poate, l-ar fi putut infrange.

In aceasta poveste personajul negativ a fost meschin, ascuns, perfid. Printul si printesa s-au molipsit cu o boala pe care niciun vraci al regatului nu a stiut sa o vindece. Incet, dar sigur, au inceput sa se uite reciproc. Mai intai, au fost detalii marunte: uitau un sarut, un ‘te iubesc’, o imbratisare. Insa boala a avansat in timp. Intr-un final, printul si printesa s-au uitat cu totul. S-au trezit intr-o dimineata intrebandu-se cine era celalalt. Uitasera iubirea, uitasera ce ii legase, uitasera cum povestea incepuse si cum ar fi trebuit sa sfarseasca.

S-au speriat unul de celalalt. Erau straini. Doi oameni a caror poveste fusese uitata si pe care nimeni nu se obosise sa o scrie. Au decis sa plece pe carari diferite, catre regate diferite, spre povesti, poate, cu batraneti fericite. Printul s-a intors primul pe calcaie si, cu lacrimi in ochi, si-a luat adio de la printesa. In urma lui, printesa a ramas singura, inconjurata de lucrurile care au fost, care ar fi putut fi, care nu se mai povestesc in basme sau in povesti nemuritoare. Privind obiectele neinsufletite a simtit cum sufletul i se sfarama in mici cristale fara viata.

Ea stia, din alte basme, ca un alt print, sau poate chiar al ei, se intorsese odata din drum pentru a-i oferi unei alte printese sarutul fericirii si pentru a rescrie sfarsitul trist al basmului lor. Asa ca a asteptat pana in ultima clipa sarutul magic, iar cand printul a pasit in afara castelului, a sperat ca va fi tras inapoi de vreo furtuna starnita din senin. A urmarit pana a pierdut in zare caleasca in care acesta a plecat. Si a sperat, pana la sfarsit, ca macar unul din cai va trage inapoi, ori altul se va imbolnavi, orice numai sa ii intoarca din drum printul. Dar nicio asemenea grozavie nu s-a intamplat.

Cu trisete, incalec pe-o sa si inchiei, din pacate chiar aici, chiar asa, povestea mea.








Toate editorialele Kudika »