‘Epidemia’ a inceput in primele zile ale lunii ianuarie. Dar cei din jurul meu continua sa se desparta si acum. Sa impacheteze geamantane, sa imparta electrocasnice, copii, pisici, prieteni, sa caute chirii, sa mearga mai departe, cat mai departe. Vestile au incetat sa ma surprinda. ‘Ne-am despartit’ trezeste doar empatie. O data la cateva zile primim in randurile noastre, ale celor singuri, inca un adept. Il imbratisam fara prea multe intrebari, fara lacrimi (de ce au incetat oamenii sa planga?) si fara prea mari sperante ca situatia ar putea fi remediata in sensul unei impacari. Stim toti ca iubirile nu se mai termina cu cearta, cu furie, cu farfurii sparte. Acum iau final cu o cafea in fata, fara a se mai ridica tonul. Pentru ca cei mai multi dintre noi nu mai impartasesc suficient de multe subiecte pentru a mai gasi motiv de cearta.

M-am revoltat initial in fata relatiilor de lunga durata care au luat sfarsit in doi timpi si trei miscari. Credeam ca oamenii sufoca iubiri altfel frumoase, omoara un viitor comun si copii inca neconceputi. Credeam frumos, dar ma inselam amarnic.

Cata vreme insiram pe degetele de la o mana, doua, iar apoi am trecut la mainile prietenilor, cate cupluri s-au destramat in ultimele saptamani, ma intrebam “De ce?”. De ce acum, de ce asa, toti deodata, de ce nu a ramas mai nimeni indragostit? Raspunsul este trist, la fel ca si situatia care a ridicat intrebarea, insa imi bantuie sufletul deshidratat si imi lumineaza zilele mohorate fie si numai cu un strop de speranta.

Ne-am separat, fiecare dintre noi, fiindca toti am crezut ca mai meritam o sansa. Ca suntem prea tineri pentru a ne da batuti. Ca dragostea, orice ar fi ea cu adevarat, merita un ultim sacrificiu inainte de resemnare. Si atunci, cu acest gand ametitor in suflet si in minte, am luat decizii pe care altfel n-am fi avut curajul sa le soptim.

Am simtit fiecare in parte ticaitul fin al ceasului sau biologic care ne indemna sa ne asezam la casa noastra, alaturi de persoana langa care aveam sa imbatranim, cu care sa facem copii, sa infruntam viata, iar la final chiar si moartea. Si am privit catre iubitul de alaturi, care pana atunci ne facuse de cateva ori fericiti, intrebandu-ne daca langa acest om ne putem duce intreaga existenta. Raspunsul a fost, de cele mai multe ori, din pacate, negativ.

Va spuneam, in urma cu cateva saptamani, ca atunci murise dragostea. Ma inselasem: iubirea nu-si daduse suflul atunci, dar cu mult timp in urma. Iubirea abia atunci renascuse. Altfel ce altceva ne-ar fi putut indemna pe toti sa luam o asemenea decizie dificila, sa renuntam la confortul vietii de cuplu in favoarea unei firave si usor absurde sperante de a intalni, poate, sufletul pereche?


Toate editorialele Kudika »