‘Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea’ (Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)

Ma inclin in fata misterelor. Fara a le cauta sensul. Le zambesc, imi umplu inima cu ele, le privesc si ma minunez. Dar imi este teama sa le ating, sa le cercetez si sa-mi asum riscul de a le transforma in realitate. Si nu-i doar teama, e logica pura. Fiindca mintea omului e astfel construita incat sa iubeasca pana la epuizare lucrurile pe care nu le intelege.

Sa isi consume energia si anii pentru a le descoperi secretele, sa isi framante logica nopti intregi si zile lungi numai pentru ca la sfarsit de existenta sa admita ca misterul care a dat sens vietii sale este mai presus de sine. Sa spere ca il va intalni in alte vieti. Si sa adoarma pe vecie cu un gust placut si cu o noua asteptare in suflet. Sa iubeasca fara sa intrebe cat si de ce si cum. Sa nu caute granite si limite acolo unde nu sunt. Sa nu ingradeasca misterul pentru ca risca sa il piarda pentru totdeauna. Sa se mire ca este, sa se minuneze ca iubeste in fiecare zi ce i-a fost dat.

Sa nu conceptualizeze in fraze, cuvinte, definitii, mistere supreme precum iubirea. Fiindca iubirea este de fapt, in fiecare zi, un act de credinta oarba. Cata vreme iubesti, nu te intrebi de ce. Raspunsul este in tine si se numeste fericire. Atunci cand intrebarile incep sa iti ridice valul iubirii incet de pe ochi, dragostea este deja pe cale sa moara.

Nu exista magie mai aromata, mai plina de mister si invaluita in necunoscut decat iubirea. Insa pentru a exista, dragostea are o singura conditie: sa n-o analizam, sa nu-i rapim misterul. Magia este scutul dragostei, fara el nu poate exista. Singura datorie a noastra, ca oameni fericiti, este sa o lasam sa fie. Fara a incerca sa o intelegem sau macar fara sa reusim. Iubirea disecata a incetat demult sa mai fie iubire. Ea traieste numai cata vreme ochii indragostitului nu sunt deschisi spre a privi realul, numai valul. Fara a analiza, poti iubi. Si poti fi fericit. Chiar toata viata.

Mi-am imaginat multa vreme, desi cumva stiam ca gresesc, ca iubirea poate fi absolut sincera. Ca te poti deschide in fata celuilalt pana la ultima celula si poti avea pretentia sa stii tot despre cel iubit si totusi sa ramaneti indragostiti. Sa fii in fiecare zi convinsa ca esti iubita si ca iubesti. Sa fii linistita si fericita. Am gresit. Unu, pentru ca linistea si fericirea nu au ce cauta impreuna in aceeasi propozitie. Si mai apoi, fiindca odata cu siguranta, dispare misterul si implicit dragostea. Cand ai siguranta ca esti iubita in fiecare zi, pentru tot restul vietii (siguranta absurda, daca tot veni vorba), cauti o alta provocare. Pentru ca esti om si, la fel ca toti oamenii, procedezi gresit si iti urmezi instinctele animalice. Iar noi, ne-am nascut totusi vanatori.

Asadar, la sfarsit de zi, poti alege sa iubesti sau sa intelegi ceea ce ti se intampla. Poti alege sa fii fericit pur si simplu, sa te lasi inglobat in misterul fantastic al universului, purtat de val, ghidat de fericire. Sau sa afli de ce ai devenit brusc bucuros! Umil, fara a vrea sa-i cercetez misterul, ma inclin in fata iubirii si sper sa-mi ierte tentativele repetate de a incerca sa o inteleg.




Toate editorialele Kudika »