Aproape toti fostii mei iubiti imi sunt acum prieteni buni. Ne sfatuim, ne plangem si petrecem impreuna. Sunt totusi doi cu care am rupt de tot legaturile. Si, cum am din cand in cand obiceiul de a face curatenie in viata mea, de a cere si oferi iertare, cu scopul de a merge mai departe, m-am tot intrebat pe parcursul saptamanii trecute ce au avut acestia doi mai special decat restul.

I-am iubit mai mult? “Cu cat relatia a fost mai profunda, cu atat ruptura e mai completa” mi-a explicat un prieten. Nu. Nu stiu. Nu pot masura iubirile mele. Unele au fost nebune, altele dimpotriva, pasnice si fericite. Unele m-au lasat fara suflare, lipita de pamant, incapabila sa mai misc un muschi pentru a respira, in vreme ce altele au lasat in urma numai cateva semne de intrebare. Uneori am iubit intens, dar scurt, alteori mi-am lungit iubirea pe ani intregi, dar cu intensitate moderata. Unele mi-au produs fericire chiar si mult timp dupa ce au apus, in vreme ce altele mi-au provocat doar lacrimi de la bun inceput. Nu pot ierarhiza iubiri care au fost, fiecare in felul sau, unice.

Cred ca raspunsul l-am gasit dupa cateva zile in care am adormit intrebandu-ma de ce nu le mai pot vorbi unor oameni cu care, odata, am impartit totul. Si m-a intristat fiindca nu mi-a dat posibilitatea de a-i ierta. Au fost barbati cu care eu am impartit totul. In care am crezut si cu care am planificat ce imi mai ramasese din eternitate. Erau planuri cat se poate de realiste, spre deosebire de restul iubirilor mele care s-au desfasurat, de ce sa nu recunosc, mai mult in mintea mea decat in lumea reala. Erau iubiri care ar fi putut functiona perfect daca nu as fi fost eu singura care le ocrotea, le hranea si le repara atunci cand scartaiau pe la balamale. Din aceasta cauza, am strans in mine, fara voie, resentimente care nu-mi dau pace, care ma fac sa ma trezesc in unele dimineti cu fata la cearceaf si lacrimi in ochi. Care nu imi permit sa fac urmatorul pas in viata.

Nu pot schimba trecutul totusi. Nu pot darui mai putin decat ceea ce am oferit. Si acum, in vreme ce scriu aceste randuri, realizez ca nici nu as vrea. Ca imi port totusi sufletul curat, lipsit de vina de a fi omorat iubiri care altfel ar fi putut fi frumoase. Si ii voi putea ierta cat de curand fiindca astazi stiu ca din greseala lor am avut toti de castigat ceva: un alt viitor. Unul din noi, strangand din dinti, a luat decizia care a eliberat doi oameni, dandu-le sanse amandurora la fericire.

Poate ca peste ani, cand rezultatele unor actiuni care m-au ranit vor fi mai usor de observat decat acum, le voi putea vorbi iarasi. Si poate am sa-i invit la o cafea pentru a le multumi. Ca nu s-au prefacut mai bine ca iubesc, ca nu au taraganat amoruri false, ca nu au daruit din obligatie sanse unei iubiri nascute fara suflu.


Toate editorialele Kudika »