Copil fiind, jocul meu preferat era sa imi imaginez ca plec. Iar atunci cand porneam cu adevarat la drum, fie si numai pentru o zi, ma pregateam serios si entuziast cu cel putin o saptamana inainte. De altfel, probabil ca de aici mi se trage indemnarea de a face bagaje in doi timp si trei miscari, abilitate pe care, se pare, n-am avut de unde sa o mostenesc, asadar am dobandit-o prin exercitiu.

In aproape fiecare zi, eu imi impachetam papusile, cateva obiecte importante si imi imaginam ca ma indrept spre un loc oarecare. “Unde” nu conta niciodata pe atunci. Numai traseul si pregatirile din jurul sau. Din pacate, odata ce am crescut, drumul si-a pierdut din importanta si a inceput sa conteze numai destinatia.

Dor de duca am si astazi. Desi cumva, probabil datorita mediului stabil in care am fost crescuta, reusesc sa ma mentin foarte mult timp intr-un singur loc. Mi-e greu sa ma despart de lucruri, locuri si mai ales de oameni, chiar daca intotdeauna ceva ma trage intr-o parte, spre exterior, intr-un teritoriu pe care nu-l cunosc, de care sunt speriata si in acelasi timp tentata. Insa ignor pornirea si imi spun ca viata trebuie traita cu cap, ca unele instincte trebuie urmate fiindca aduc bucurie, in vreme ce altele trebuie alungate fiindca nu sunt trimise de mai Sus.

Am intalnit in urma cu o saptamana persoana care a ales sa isi urmeze pornirile nomade, sa zboare dintr-un oras in altul, de la o tara la urmatoarea si intr-un final sa schimbe continentul. Nu-i fericita fiindca nu reuseste sa se lipeasca de un loc pe care sa il poata numi acasa. Pentru ca lasa in urma, de fiecare data, prieteni, locuri si povesti. Insa a dat curs de fiecare data instinctului de a pleca, iar acum este dependenta de a-l urma. I-am vazut tristetea si m-am bucurat ca am invatat sa ma lipesc de un loc. In acelasi timp ochii sai mi-au intrezarit dorinta si ea s-a bucurat ca nu si-a refuzat-o. Care dintre noi a gresit? Cine a ales calea cea fericita? N-as putea spune. Stiu doar ca niciuna nu si-a gasit locul.

Cred cu tarie ca locurile pastreaza in sine sentimentele oamenilor. Sunt incarcate cu emotiile puternice pe care un suflet le-a simtit odata in acel spatiu. Si atunci, o solutie pentru a pune capat tristetii este sa schimbi peisajul. Dar nu stiu daca fuga este cea mai buna optiune. Si nu cred ca schimbarea permanenta a destinatiei te face sa te concentrezi mai mult pe drum, ci dimpotriva, cred ca fixarea unui obiectiv clar si a unui traseu bine definit iti permite sa te bucuri si sa te concentrezi mai bine asupra peisajelor. Si totusi, daca am dreptate, atunci de ce imi mai doresc, fie si numai pentru a clipa, sa pot trai un strop viata fara ancora? Si ma intreb, cu teama si nesiguranta, daca vreodata bucuria de a-mi face bagajele, de a pleca, de a fugi si de a lasa totul in urma imi va permite sa fiu cu adevarat fericita. Sa pot sa spun, cu mana pe inima si fara tremur in glas, ca aici mi-am gasit locul si nu voi mai pleca niciodata.



Toate editorialele Kudika »