In vreme ce goneam pe drumul catre mare, gandul meu zbura pe carari diferite. Muzica se auzea in surdina, iar zgomotul rotilor ciupind rapid asfaltul aproape ca o acoperea. Vocea lui din telefon ma speriase. Ii simtisem tristetea din glas, epuizarea si dorinta de a nu mai fi. Mi-am dorit sa ma intorc, sa cobor atunci din masina, sa alerg in sens invers cele cateva zeci de kilometrii care deja ne desparteau de oras, lasandu-mi prietenii sa-si continue drumul catre distractie.

Mi-as fi dorit sa-i fiu alaturi, sa-i mangai parul des si vesnic ciufulit, sa ii tin capul in poala si sa-i pot spune ca totul va fi bine. Ca se putea odihni in bratele mele, ca aveam sa-i veghez somnul si sa-i alung cosmarurile.

Stiam insa prea bine ca m-ar indeparta cu mult inainte sa ajung langa el. Ca si-ar feri privirea obosita de ochii mei si mi-ar spune ca batusem drumul in zadar, ca nu aveam sa-i fiu de ajutor, de vreme ce totul era bine, ca nu avea nevoie de maini sa-i mangaie parul si nici de asigurari optimiste rostite timid in ureche.

Nu i-am spus niciodata ca il iubesc, i-am marturisit celui de langa mine, in vreme ce incercam sa-mi alung gandurile prapastioase. Acesta mi-a raspuns mustrator ca sentimentele, in special cele pozitive, trebuie impartasite indiferent daca sunt reciproce sau nu. Fiindca lucrurile rostite au un fel anume de a se implini mai repede si mai frumos decat cele tinute pentru sine. Si ca tocmai din acest motiv dorintele trebuie si ele pronuntate cu glas tare si nu in gand asa cum credeam eu. Era adevarat… e nevoie sa te faci auzita pentru a fi ascultata.

Cuvintele au putere, am recunoscut fata de cei din jur. Apoi le-am povestit despre expozitia foto cu imagini microscopice in care era ilustrata structura apei din diferite recipiente pe care erau scrise cuvinte de tot soiul. Apa din cele cu mesaj pozitiv oferise imagini superbe, ordonate, calde. Cea din recipientele cu mesaj negativ avea insa o structura hidoasa, dezorganizata, ametitoare. “Suntem saptezeci la suta apa”, ne avertiza filmul cu pricina indemnandu-ne sa constientizam forta vorbelor noastre.

Nu am cautat niciodata sa verific veridicitatea experiementului cu pricina. Fiindca eu vreau sa cred cu toata inima in puterea cuvintelor si in abilitatea lor de a ne face fericiti. Si vreau sa imi imaginez ca daca odata i-as scrie iubitului meu pe piept ca il iubesc, mi-ar simti dragostea cu fiecare celula din inima. Dar pana acolo e drumul imposibil de parcurs. Iar astazi, cand stiu ca viata lui sa arata intocmai ca imaginile surprinse in recipientele cu mesaje dureroase, nu stiu ce sens ar avea sa-i complic existenta deja data peste cap cu “te iubesc”-ul meu. Asa ca am decis ca, macar pentru moment, cea mai buna declaratie de dragoste pe care i-o pot face este sa nu spun nimic. Sa-i fiu alaturi fara a-l lasa sa simta ca i-am sarit in ajutor, sa imi arat iubirea fara a o rosti, sa ii dezmierd parul, fara a-l face sa se simta protejat, sa las tacerea sa modifice chimia complicata a unei povesti pe care, poate, odata am sa-mi fac curajul sa o astern pe hartie.




Toate editorialele Kudika »