Sunt strazi mici, inguste, saracacioase dar teribil de curate, cu case albe de piatra si maslini, smochini si lamai. Prin mici crapaturi apare cate un ochi de mare limpede sau vreun catarg de vas ancorat in port.

Toate geamurile au obloane pe care vopseaua se cojeste de la aerul sarat si umed. Stau deschise larg tot timpul. Aici nimeni nu pleaca cu ce nu-i al lui. O soparla mica si verde mi-a trecut pe langa picior in vreme ce eu admiram un copac cu fructe pe care nu stiu sa le numesc.

Nu-i nimeni pe stradute la ora amiezei desi nu-i cald fiindca soarele sta ascuns in norii care prevestesc furtuna.

Sta sa ploua. Dar si ploii ii e lene sa ploua aici.

Un haski ciacar ma priveste lenes in vreme ce trec pe langa casa pe care el ar trebui sa o pazeasca. Aici tot si toti stau. Nimeni nu se agita, nimeni nu priveste ceasul. Aici nu-ti cauti ceva de facut, aici nu te plictisesti cand nu-ti ocupi timpul cu ceva anume. Aici existi iar asta e suficient pentru a te multumi.

Un beaggle dintr-o curte parca parasita dar totusi foarte ingrijita mi-a simtit prezenta. S-a ridicat lenes si m-a privit nedumerit, ca si cum mi-ar fi explicat ca la ora aceasta n-am ce cauta pe strada. Nu s-a obosit sa ma latre, si-ar fi consumat inutil energie iar asta nu ii este pe plac. Si-a inchis ochii si m-a lasat in plata Domnului sa casc gura in gradina lui fiindca stie, la fel de bine ca mine, ca nu am ce fura.

E saracie lucie in casele acestor oameni si e socant pentru ca din exterior imi pare ca tara e indestulata si prospera. Pe ei insa nu pare a-i deranja nimicul lor iar seninatatea cu care isi ordoneaza viata facand nimic ma pune pe ganduri. Se poate sa traiesti asa, ba chiar cred ca e bine, dar mie mi-ar fi cu neputinta acum, fiindca e prea tarziu. M-am nascut cu nelinistea in gene si mi-am alimentat-o printr-o viata agitata. E un joc din care nu mai poti iesi, e ca si cum ai manca ambrozie numai pentru ca mai apoi sa pretinzi ca te poti multumi cu acadele. Nu te poti pacali, ori poti, dar mintea te va da de gol in cele din urma.

Nu poti sa nu lucrezi. Pur si simplu nu poti, chiar daca uneori, ingropata in rapoarte, cu o mana pe mouse, cealalta pe cafea si privirea atintita usturator in monitor iti spui ca ai da totul ca sa te poti face pensionar de la douazeci de ani. Dar odata ce traiesti cu relaxarea in sange cateva zile realizezi ca, desi minunat, nu ai putea sa fii fara sa faci ceva. Ceva care sa te ajute sa poti numi programul program si munca munca si distractia distractie. Ceva care sa-ti ordoneze viata si sa ti-o organizeze in ore si zile si weekend-uri. Si atunci, te bucuri de vacanta cateva zile pe an, respiri relaxarea prin toti porii, iar mai apoi te intorci la viata ta de zi cu zi. Fiindca aici e normalul tau. Si intr-un mod neobisnuit, de fapt, iti place!

Saptamana aceasta Kudika ti-a adus vacanta si la birou. Ti-am pregatit un jurnal de vacanta plin de haz si aventuri si peisaje de vis. Rasfoieste-l in pauzele de cafea!








Toate editorialele Kudika »